Viața nu e un studiu controlat: la moartea lui Ion Iliescu, finalul unei epoci care nu s-a terminat.
Pe 15 iunie 1990, Ion Iliescu, președinte ales de mai puțin de o lună al unei Românii care se voia democratice, le mulțumea celor 10 000 de mineri care devastaseră Bucureștiul și omorâseră oameni.
A murit Ion Iliescu. Avea 95 de ani. Primul președinte al României democratice era internat din iunie la Spitalul SRI, cu cancer pulmonar.
A, de fapt stai, că mă grăbesc. N-a murit. Ăsta e textul pe care-l au pregătite toate redacțiile de știri din țară, atâtea câte mai există pentru inevitabilul moment. O știre din 2 august, confirmată pe 4 august, în care medicii de la Spitalul SRI anunțau că fostul președinte e în stare critică, i-a făcut pe români să se apuce din timp de scandal pe tema moștenirii istorice și politice a lui Iliescu. Avem până acum c-a fost cel mai bun președinte al României, că în mandatul 2000-2004 ar fi fost semnificativ mai pro-occidental decât în precedentele, cu varianta că “ne-a băgat” în UE și NATO, la care s-a răspuns cu morții de la Revoluție, cu mineriadele din 1990, 1991 (familiile Crăiniceanu și Frumușanu sunt cele ale celor doi morți ai mineriadei din septembrie ‘91, pentru care n-a fost condamnat nimeni niciodată), pentru care Ion Iliescu n-a fost niciodată parte într-un proces finalizat.
30 de ani de democrație, documentarul produs de Recorder în 2020 e o recapitulare bună a zilelor de atunci, dar trece prea repede peste momentul mineriadei din 1990, discutată mai pe larg într-un material Mediafax din același an.
Varianta scurtă: pe 20 mai, Ion Iliescu câștigă primele alegeri libere cu peste 80%. O parte dintre protestatarii anti-comuniști, care blocau Piața Universității (și care-l înfuriaseră deja pe Iliescu), se retrag, alții contiuă să rămână și să blocheze piața. După ce trimite forțele de ordine să-i bată și să elibereze piața, Iliescu solicită minerilor din Valea Jiului să vină la București, ca să ajute forțele de ordine. Au fost aduși la București 10 000 de mineri, printre care erau infiltrați ofițeri ai serviciilor de informații, mineri care nu doar că au bătut protestatarii care mai rămăseseră în piață, dar au intrat și în Universitate și i-au bătut la grămadă și pe studenți și pe profesori, țintiți predilect ca susținători ai protestatarilor și adversari ai votului din 20 mai, unele examene din 14 iunie susținându-se cu minerii la ușa sălilor de curs.
Finalul documentarului Piața Universității al regizorului Stere Gulea prezintă cadre în care apar nenumărate cruci din cimitirul bucureștean Străulești II apărute în zilele mineriadei, pe multe dintre ele scriind “Neidentificat”. Oficial, regimul Iliescu a numărat atunci doar 4 morți, dar estimările neoficiale ale epocii au vorbit de peste 100. Nu știm nici azi cu exactitate câți morți au lăsat minerii în urmă în 1990 și există mărturii ale unor români care au aflat abia câteva luni mai târziu că rudele lor, victime ale mineriadei fuseseră îngropate la Străulești.
Așa a început prima lună de democrație a României.
Pe străzile Bucureștiului, minerii care băteau civili și studenți erau aplaudați de o parte din populație, iar un sondaj IRSOP, făcut în iulie 1990, arăta că 76% dintre români au fost de acord cu evacuarea ocupanților Pieței Universității de către poliție; 66% au fost de acord cu apelul adresat populației de a veni în sprijinul autorităților, apel la care au răspuns doar minerii, aduși, de fapt, în mod organizat; 55% au fost acord cu aducerea minerilor; 27% au aprobat reprimarea Pieței Universității de către mineri, inclusiv distrugerea sediilor opoziției și vandalizarea Universității.
Poate cel mai important moment de până atunci avusese loc pe 12 ianuarie 1990. La 3 săptămâni după Revoluție, puterea condusă de Ion Iliescu declarase ziua de 12 ianuarie o zi de doliu național, în memoria celor peste 1000 de morți ai Revoluției. La Palatul Victoria, sediul de azi al Guvernului României, un număr mare de protestatari anti-comuniști aveau să se adune pentru a solicita plecarea lui Ion Iliescu și a celor care-l înconjurau. Așa cum amintește istoricul Mihai Burcea, la momentul respectiv Dumitru Mazilu, una dintre figurile cheie ale puterii politice din preajma lui Iliescu avea să încerce să negocieze cu protestatarii, iar câteva zile mai târziu, România Liberă avea să dezvăluie că Mazilu fusese ofițer de Securitate în anii ‘60, fiind momentul în care avea să devină populară sintagma „Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?”. Tot în 12 ianuarie, spune Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în anii ‘80 la ordinele Securității, Ion Iliescu, văzând puterea protestatarilor, ar fi încheiat un acord cu ofițerii Securității, care aveau să fie reîncadrați în instituțiile de forță ale statului român.
Așa avea să înceapă democrația românească.
Unul dintre discursurile din zilele astea e despre cum multe dintre problemele anilor 1990, de la corupția galopantă la haosul economic și disfuncționalitatea aproape totală a instituțiilor, s-ar fi datorat contextului socio-economic, nu lui Ion Iliescu și e o naivitate să-l acuzăm pe el de ceva ce s-ar fi întâmplat oricum. Am scris și eu, într-un text anterior, că există adevăr în teza asta: așa cum au constatat Petre Roman și Theodor Stolojan, primii doi prim-miniștri post comuniști ai României, moștenirea industrială a comunismului lăsase o mare parte din populație angajată în fabrici falimentare. Era o masă critică a populației, care nu se putea reconverti profesional rapid și nici n-ar fi avut unde să se angajeze. Petre Roman rezuma situația în 2020: “[Pentru] foarte multe produse în România, costul de producție era mai mare decât valoarea pe piață.” . Produsele de slabă calitate erau exportate în fostul bloc comunist, care dădea la schimb alte produse de o calitate similară. Venind prăbușirea comunismului, sistemul a dispărut, iar piețele respective nu mai existau. Final de drum pentru industria românească.
În 1996, când Convenția Democrată câștiga alegerile, iar Emil Constantinescu devenea primul președinte român care nu fusese politician comunist, guvernarea avea în față o misiune aproape imposibilă. Așa cum spune raportul Wilson Center, despre guvernarea CDR: “The cabinet took office with a clear agenda but little sense of how difficult it would be to implement it”. Nesurprinzător, în 2000, după 4 ani de guvernare CDR, șomajul ajunsese la rate record, instabilitatea economică era debilitantă, iar o mare parte din populație ajusnese la limita sărăciei, generând un dezastru de capital politic: știind că nu mai avea nicio șansă la un an doilea mandat, președintele Constantinescu și-a anunțat retragerea din viața politică, PNȚ n-a reușit reintrarea în parlament, iar PNL și PD au obținut cu greu scoruri de peste 5% care să nu le rezerve aceeași soartă și, cel mai important, extremistul fascist Corneliu Vadim Tudor, care în 1998 promitea că avea să conducă România “cu mitraliera”, a ajuns în finala alegerilor prezidențiale și doar o coalizare de ultim moment a românilor în a-l vota (cu un gust teribil de amar) din nou pe Ion Iliescu l-a oprit pe Vadim să ajungă președinte.
Cu toate astea, însă, e aici o nuanță fundamentală. Ce aserțiune facem: că multe dintre problemele economice ale anilor ‘90 erau inevitabile sau că n-avem ce să-i reproșăm lui Ion Iliescu? Asta e capcana gândirii contrafactuale în care creăm narațiuni despre cum ar fi fost dacă. Florin Poenaru trimite la Fantomele Balcanilor, volumul clasic al lui Robert Kaplan, unde un foarte tânăr Cristian Mungiu îi spune că Ion Antonescu, principalul arhitect al Holocaustului în România și Carol al II-lea, un dictator în regimul căruia opoziția a fost hărțuită, au fost eroi, iar evreii erau oricum prea puternici. Marian Munteanu, una dintre figurile emblematice ale rezistenței anti-Iliescu din 1990 (după ce a fost bătut de mineri), s-a dovedit ulterior colaborator al Securității și simpatizant legionar. Diverse alte figuri ale opoziției anti-Iliescu, figuri care au dezamăgit dup-aceea, apar ca exemple că Ion Iliescu era opțiunea cea mai bună pentru România în anii ‘90.
Singura problemă e că nu ei au fost la putere, ci Ion Iliescu. Viața nu e un studiu clinic controlat, în care rulăm mai multe variante ale realității, testând comparativ diverse tipuri de tratamente, le comparăm cu placebo sau absența tratamentului, ca la final să putem spune care e cel mai eficient tratament. Viața se desfășoară o singură dată și cine e la putere e cel care ia deciziile și rămâne criticat și criticabil în istorie.
În 15 iunie 1990, Ion Iliescu, nu membrii opoziției, le mulțumea public minerilor după ce devastaseră Bucureștiul, bătuseră studenți și oameni de pe stradă, dintre care unii au murit. Nu și-a recunoscut niciodată vina și nici nu și-a exprimat public vreun regret față de mineriada din 1990 sau cea din 1991. În același 1991, tot Iliescu, nu membrii opoziției, îl trimitea pe ministrul de externe Adrian Năstase la Moscova, pentru a semna un acord cu Uniunea Sovietică, prin care România se angaja să nu încerce să adere la NATO sau Uniunea Europeană fără acordul URSS. Singurul motiv pentru care acordul n-a intrat în vigoare a fost că URSS s-a prăbușit în același an.
A condus un regim care hărțuia jurnaliștii critici cu puterea, în care interferențele politice în justiție și presa aservită erau comune și în care instituțiile de forță controlau autoritar societatea. Economic, alte regimuri poate n-ar fi reușit mai mult, dar să încetăm cu prostia că el ar fi fost un președinte OK. A fost un șef de stat profund toxic, după toți indicatorii democrației.
La fel ca mulți dintre elevii și studenții generațiilor de-atunci, am fost și eu cuprins la începutul anilor ‘90 de entuziasmul că totul putea fi posibil, că puteam s-avem societatea pe care o vedeam în filme și despre care auzeam de la cei plecați din România. Înainte să termin facultatea de medicină, am ajuns în Statele Unite cu o bursă la școala de vară de neuroștiințe a Institutului McDonell. Entuziasmul mi-a trecut rapid, la fel ca și multor alți colegi din lumea universitară românească a epocii, care au avut ocazia să vadă nivelul la care se făcea educație universitari și știință în lumea occidentală. În 1991, atunci când jurnalul Science publica revoluționarul studiu de bioinginerie care făcea posibil RMN-ul funcțional, o descoperire care făcea posibilă intersecția la scară largă a psihologiei cu neuroștiința, în România, minerii devastau pentru a doua oară Bucureștiul și lăsau în urmă morți și răniți. Că n-am fi avut neuroștiință în România cu niciun guvern, indiferent cât de democratic, e adevărat. N-am fi avut, însă, nici mineriade.
În 2019, profesorul Gheorghe Popa, rectorul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași între 1992 și 2000, declara că, după 1990, în universitatea ieșeană rămăseseră în cercetarea științifică mai degrabă cei care erau comozi, în timp ce universitarii cu adevărat performanți plecaseră din țară sau cel puțin din universitate. A fost povestea tuturor universităților românești din acel moment. Îngroziți de mineriade și de ostilitatea regimului Iliescu, zeci de mii de români au emigrat atunci definitiv din România. În 1997, volumul publicat de Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu și Cornel Codiță, una dintre primele încercări foarte ambițioase de data-driven policy-making, o analiză a majorității seturilor de date sociologice, politologice și economice care existau disponibile cu privire la România arătau o țară eșuată politic și economic, după 6 ani de regim Ion Iliescu.
Da, în 1995, Iliescu avea să ia parte, împreună cu toate partidele politice ale României de atunci, la semnarea declarației de la Snagov, care trasa o traiectorie pro-occidentală pentru România, în care toate forțele politice își asumau ca deziderat aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, dar reformele necesare au fost în mare parte implementate în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, care a plătit cu o cotă de popularitate foarte scăzută pentru asta, iar argumentul că Iliescu ne-ar fi “băgat” în NATO și UE, de parcă avea o pilă la instituțiile respective, e aiuritor.
Procurorul Cătălin Ranco Pițu, cel care a instrumentat cea mai recentă încercare de trimitere în judecată a grupului lui Ion Iliescu pentru morții de la Revoluție, a publicat în 2024 un volum despre multiplele motive pentru care nici încercarea asta, una dintre multiplele din ultimii 30 de ani, n-a reușit, un volum care arată cum gruparea condusă de Ion Iliescu a acaparat autoritar puterea odată cu împușcarea cuplului Ceaușescu. Volumul a fost urmat în 2025 de “Mineriada s-a născut la Revoluție”, o continuare care vorbește, la fel de documentat, despre cum mineriada din 1990 e o consecință directă a acaparării puterii de către Ion Iliescu în decembrie 1989.
Poate cea mai consistentă moștenire istorică a lui Ion Iliescu va fi multitudinea de documente și povești despre cum România ar fi putut fi, măcar parțial, dacă el n-ar fi ajuns la putere, o altă țară.
N-a fost.
Ne mințim singuri dacă chiar credem că nu i-o datorăm și lui într-o măsură semnificativă.