Sisteme complexe: (nu) copiii și nepoții celor care-i aplaudau pe mineri și pe Ion Iliescu luptă azi anti-democrație în România
Ce putem înțelege despre politica românească din eșecurile repetate de a gestiona eficient sănătatea mentală în ultima jumătate de secol. Obsesia narativelor unifactoriale și așteptările nerealiste.
Care e cauza tulburărilor mentale?
A, simplu. Dezechilibrele sinaptice de concentrație de neurotransmițători.
Prostii reducționiste. Ține de experiențele psihologice traumatice din copilărie.
Nici vorbă. Sunt, de fapt, răspunsul la inechități politice sistemice, opresive, care perpetuează inegalități sociale.
Și tot așa. Între timp, înțelegerea și tratamentul tulburărilor de sănătate mentală rămâne la un nivel rudimentar, limitat, indiferent de câte miliarde se toarnă în cercetare. Unul dintre motive e că fiecare dintre discursurile de mai sus înțelege o parte de adevăr. Problema e că nu e foarte clar care dintre discursurile respective a înțeles coerent realitatea și nici cum le-am putea realist integra, dar știm deja că e foarte naiv să nu le integrăm. E o ilustrare a parabolei elefantului examinat de orbi. Tulburările mentale sunt sisteme complexe și până n-o să găsim metode să le modelăm matematic ca sisteme complexe, e puțin probabil să progresăm.
Sună suficient de simplu, doar că nu e, având în vedere că iptoezele de mai sus emerg din discipline diferite, adesea complet separate academic și uneori reciproc ostile cu privire la tulburările mentale, ba care uneori își extrag și prestigiu profesional din ostilitatea față de celelalte domenii, care ignoră că, în realitate, ipotezele de mai sus nu sunt logic incompatibile (nimic nu oprește dezechilibrele de concentrație de neurotransmițători să fluctueze ca rezultat al inechităților sociale, economice etc., dând dreptate mai multor tabere simultan).
Electorat manipulat?
E posibil ca, citind titlul articolului, gândul să te ducă la argumentul pentru care emisiunea lui Lucian Mîndruță a fost sancționată de CNA pe 1 aprilie pentru un comentariu despre cum românii cu mai puțină educație au putut, cu ajutoarele sociale, face mai mulți copii decât intelectualii, iar asta a produs, în zilele noastre, un public captiv populismului politic, care e ușor de manipulat cu propagandă naționalistă simplistă.
Anul trecut, Călin Georgescu, un candidat cu o agendă deschis pro-rusă, care își exprimase la fel de deschis admirația pentru mișcarea fascistă legionară, pe care o considerase pe nedrept ostracizată și pentru mareșalul Ion Antonescu atunci când îi amenințase pe cei care susțineau o lege anti-extremism ca fiind trădători de țară, care catalogase scutul NATO de la Deveselu ca o rușine diplomatică și care promisese că, dacă ajunge președinte, partidele politice urmau să nu mai existe, asta alături de multe afirmații tranșant anti-știință și anti-medicină (Observator News a numărat 430 în total), a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, șocând societatea românească și presa internațională, fără ca sondajele electorale să fi estimat rezultatul (dintre toate institutele de sondare, doar AtlasIntel și-a cerut ulterior scuze pentru eroarea de estimare).
Explicațiile post-hoc au început să curgă: bazat pe informații ințial anecdotice confirmate oficial la scurt timp, rețeaua de socializare TikTok fusese inundată, în săptămânile de dinaintea alegerilor, cu conturi false care făceau campanie candidatului Călin Georgescu. Pe 29 noiembrie, TikTok a anunțat că eliminase 66 de mii de conturi false înainte de alegeri și alte două “campanii” care făceau publicitate pentru Călin Georgescu după primul tur. În 2025, un raport al TikTok către Comisia Europeană arăta că proporția fusese mult mai mare: 6 rețele de influență cu zeci de mii de conturi false care făceau publicitate politică în România, care aveau în total 70892 de urmăritori.
Mai rămăsese de elucidat cine plătise campania: Moscova, s-a spus rapid, inclusiv de către serviciile de informații românești, ale căror rapoarte au stat la baza anulării alegerilor prezidențiale din 2024. Ba PNL, a spus o investigație Snoop.ro din decembrie 2024. Pentru scopul discuției noastre, măsura în care campaniile de promovare masivă a lui Călin Georgescu au venit din România, din Rusia sau din mai multe tabere simultan nu e atât de importantă. Importantă a fost concluzia: o campanie masivă de promovare a lui Călin Georgescu, inclusiv în afara campaniei electorale, îl urcase rapid și spectaculos pe locul 1 al alegerilor prezidențiale, iar toate declarațiile lui anti-democratice și anti-științifice nu generaseră niciun fel de îndoială în mintea alegătorilor, care ignorau reluările prezentate non-stop de televiziuni și intenționau să voteze în continuare cu el, așa cum intenționa și marea majoritate a votanților celuilalt candidat suveranist, George Simion, care nu intrase în turul 2, conform estimărilor principalelor sondaje (AtlasIntel, CURS).
S-a vorbit atunci de o isterie în masă. Social media fusese invadată de o campanie agresivă, care manipulase populația, iar Georgescu folosise discursuri scrise ca să genereze emoție (vezi spre exemplu Melania Medeleanu, Cristian Bolocan sau Mircea Toma). Modelele astea asumă că votanții sunt niște actori pasivi, reactivi la stimuli emoționali relativ simpli. Inundă-i cu stimulii respectivi, așa cum s-a întâmplat pe TikTok și ai un candidat în turul 2. Simplu, nu? La fel de simplă e și soluția: reglementăm și supraveghem foarte strict campaniile electorale pe social media, inclusiv TikTok și le spunem oamenilor să fie raționali.
Cam așa arată modelul sugerat implicit de discursul ăsta: ai un actor politic manipulativ care inundă social media cu mesajele și influențează o parte din votanți. Soluția e, deci, simplă: scăpăm de astea, scăpăm și de problemă. Există un procentaj din populație care crede că asta e soluția de care avem nevoie.
Am cam îndeplinit condițiile astea.
Pe 11 martie, Curtea Constituțională i-a respins candidatura lui Călin Georgescu la noile alegeri prezidențiale, iar aliatul lui cel mai apropiat, George Simion e departe de talentul lui oratoric: lupte și amenințări cu forțele de ordine, un dosar penal după agresarea fizică în Parlament a lui Virgil Popescu, la vremea respectivă Ministrul Economiei, o amenințare cu violul împotriva Dianei Șoșoacă, tot în Parlament, îl despart radical de stilul ezoteric și pseudo-profetic cu care Georgescu atrăsese alegătorii, iar reglementarea din partea TikTok a crescut semnificativ.
Ghici ce? Înscris în cursa pentru prezidențiale după blocarea lui Călin Georgescu, Simion a captat cam tot electoratul acestuia, așa cum arată un sondaj AtlasIntel din 10-13 aprilie, electorat care, precum în cazul lui Georgescu, nu e interesat de controversele care-i marchează cariera politică, de la faptul că în toată viața lui avusese un singur loc de muncă, că are interdicție de a intra în Republica Moldova și Ucraina și că a pierdut un proces cu Anatol Șalaru, fostul Ministru al Apărării din Republica Moldova, care afirmase că Simion se întâlnise la Cernăuți cu spioni ruși. Niciunul dintre detaliile de mai sus nu pare să îndepărteze același electorat suveranist de candidatul Simion.
Deși sondajele electorale au fost marcate de controverse care sugerează că diverse institute de sondare sunt părtinitoare pentru un candidat sau altul (vezi ce comentează Daniel Enescu sau Pavel Lucescu), o constantă e clară în toate sondajele: George Simion e pe primul loc în opțiunile de vot și e aproape sigur că va ajunge în turul 2. Același lucru îl arată și un sondaj AtlasIntel de pe 24 aprilie, neinclus în rezumatul HotNews.
Atunci, oamenii sunt pur și simplu încăpățânați în iraționalitate, am putea spune. E vina lor pentru că nu vor să înțeleagă că asemenea candidați n-au ce căuta la președenția unei țări democratice.
Ăsta e un alt model sugerat deseori zilele astea, nu doar de Lucian Mândruță (vezi aici opinii similare de la Mircea Mihăieș sau Teodor Baconschi sau newsletterul creat de Gabriel Bejan pentru HotNews care se numește chiar “Rațiunea, înapoi”). Alegătorii ca actori activi, iraționali, care caută cu orice preț să distrugă democrația care nu se potrivește cu viziunea lor irațională despre lume.
Mineriadele
Opinia lui Mîndruță nu e nouă și nici minoritară în discursul social din România și își are originea în 1990, când, imediat după prăbușirea regimului lui Nicolae Ceaușescu, după 42 de ani de brutală dictatură comunistă, societatea civilă a început să spere că România putea să devină o democrație liberală de tip occidental prin simpla prăbușire a regimului comunist. Intelectualitatea fusese într-o largă majoritate coalizată principial împotriva regimului Ceaușescu și a comunismului, iar proletariatul începuse să fie din ce în ce mai ostil aceluiași regim pe măsură ce măsurile severe de austeritate implementate în anii ‘80 au produs lipsuri majore pentru toată populația, de la penele zilnice de curent electric la lipsa de alimente și de căldură pe timpul iernii, totul culminând cu Revoluția.
Doar că dup-aceea au venit alegerile democratice. Pe 20 mai 1990, a șasea duminică după Paștele din acel an, atunci când, în Biserica Ortodoxă se sărbătorește vindecarea orbului din naștere, 85% din cei 14 milioane dintre românii care au venit la vot (o prezență niciodată repetată) îl alegeau președinte pe Ion Iliescu, liderul Frontului Salvării Naționale, un fost apropiat al regimului Ceaușescu, căzut în dizgrație în 1972, care se promovase ca un reformist liberal al comunismului. Pentru lumea intelectuală, trecutul lui Iliescu îl făcea nefrecventabil din start: un fost membru al Partidului Comunist care ajunsese în condiții dubioase în fruntea mișcării revoluționare din 1989, un semn evident că structurile de putere din comunism încercau păstrarea puterii politice, cel mai clar indicator că Revoluția anti-comunistă urma să eșueze dacă ajungea președinte.
Doar că, așa cum am spus, în 20 mai, veniseră alegerile. Gândiți-vă ce înseamnă o prezență la vot de 86%. Ai practic un studiu sociologic cu un eșantion imens (n = 14 826 616 din 17 200 722 cu drept de vot din 23,2 milioane populație totală), din care 12 232 498 votează Ion Iliescu. Șocul intelectualității a fost foarte mare pentru că modelul pe care-l imaginaseră era unul similar cu Modelul 1: un actor care își exercită puterea (de coerciție prin forță în cazul lui Nicolae Ceaușescu), iar oamenii (din nou, actori pasivi) îl urmează pentru simplul motiv că există influența externă acolo.
Cam așa arăta, la Revoluție și în primele luni ale anului 1990, modelul mental al românilor intelectuali, care, sub influența aversiunii anti-comuniste cvasi-generalizate în societate din anii ‘80, asuma că simpla îndepărtare a dictaturii comuniste era suficientă ca România să ajungă o democrație de tip occidental. Evident, șocul votului masiv pentru Iliescu și Frontul Salvării Naționale a fost mare: societatea românească se confrunta pentru prima oară cu încălcarea flagrantă a asumpțiilor unui model mental pe care și-l crease. Cu un eșantion de 86% din populație la alegeri, reprezentativitatea era covârșitoare, deci era clar că narativul prăbușirii comunismului ca suficientă pentru instaurarea democrației fusese unul foarte departe de adevăr.
Descurajată de rezultat, o mare parte din populația intelectuală (pro-occidentală și pro-democrație) care manifestase pe străzile Bucureștiului în primele 5 luni ale anului 1990, blocând Piața Universității cu proteste și scoțându-l din sărite pe Ion Iliescu, s-a retras de la proteste, lăsând însă în Piața Universității un procentaj suficient de mare de protestatari tenaci care blocau în continuare centrul orașului, acuzând fraude electorale și cerând demisia lui Iliescu.
Pe 13 iunie 1990, după ce trimisese forțele de ordine să bată manifestanții și să evacueze în forță Piața Universității, Ion Iliescu chema din Valea Jiului să apere rezultatul alegerilor din 20 mai peste 10 000 de mineri, printre care erau infiltrați ofițeri ai serviciilor de informații, mineri care nu doar că au bătut protestatarii care mai rămăseseră în piață, dar au intrat și în Universitate și i-au bătut la grămadă și pe studenți și pe profesori, țintiți predilect ca susținători ai protestatarilor și adversari ai votului din 20 mai, unele examene din 14 iunie susținându-se cu minerii la ușa sălilor de curs. Oficial, regimul Iliescu a numărat atunci doar 4 morți, dar estimările neoficiale au vorbit de peste 100.
Cel mai important a fost însă gestul grupurilor de bucureșteni care, la trecerea minerilor care deja agresaseră violent protestatarii, au început să-i aplaude cu admirație.
Imaginile respective au șocat clasa intelectuală, iar simpatizanții minerilor au devenit rapid ținta urii și a dezgustului moral. Momentul mineriadei din iunie 1990 avea să scindeze definitiv societatea românească, separată deja de alegerile din 20 mai.
Trauma mineriadei a avut un efect social surprinzător în rândul intelectualității din România: între 20 mai și 13 iunie, lumea părea împăcată, chiar dacă profund întristată și descurajată, cu ideea că Ion Iliescu era preferat de majoritatea populației. Inclusiv ceea ce Cristian Tudor Popescu numea liderii informali ai pieței, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, au transmis că protestele se încheiaseră și rezultatul alegerilor trebuia acceptat.
După 13 iunie, trauma mineriadei a generat un narativ alternativ în rândul intelectualilor: România fusese o țară confiscată din calea unei democrații funcționale de regimul Iliescu și minerii care-l apăraseră. Dacă Ion Iliescu n-ar fi candidat la alegeri, iar mineriadele nu s-ar fi petrecut, România ar fi ajuns mult mai repede la o democrație funcțională. Narativul ăsta a dominat discursul societății civile de-a lungul ultimilor 30 de ani (vezi ce au spus de-a lungul anilor Cristian Tudor Popescu, Vladimir Tismăneanu, Gheorghe Falcă, George Arun).
Scindarea societății nu începuse, de fapt, la mineriadă, ci din ianuarie 1990: solidaritatea revoluționară din luna precedentă a românilor n-a rezistat, pentru că era, în realitate, iluzorie. Reîntorși în România din Franța și Marea Britanie, liberalul Radu Câmpeanu și țărănistul Ion Rațiu, care, în 1990, au reînființat două dintre partidele istorice ale României, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, au fost imediat atacați: la începutul lui 1990, mii de muncitori mobilizați de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale au luat cu asalt sediul PNȚ din București, încercând să-l linșeze pe liderul Corneliu Coposu și numai un blindat militar trimis de prim-ministrul Petre Roman l-a scăpat de furia mulțimii.
“Iliescu, te votăm, te votăm cu neamu’, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu” scandau aceleași mase mobilizate de aparatul FSN la începutul lui 1990 pe străzile Bucureștiului, iar în comentariile clipului de pe YouTube curge cu același dispreț pe care-l primiseră cei care aplaudaseră minerii în iunie 1990. Comparațiile cu suveraniștii de azi nu lipsesc din aceleași comentarii de pe YouTube.
Pe alte străzi ale Bucureștiului, în aceleași prime luni ale lui 1990, protestatarii anti-FSN își se arătau îngrijorați de un eventual eșec al Revoluției, în care forțele comuniste ar fi rămas la putere în România. Cele două grupuri erau, încă din ianuarie 1990, profund ostile reciproc.
Lovitura dată democrației din România de mineriada din iunie 1990 a fost într-adevăr semnificativă: într-o țară care abia a ieșit dintr-o dictatură comunistă brutală, cu prețul a peste 1100 de morți și a peste 3000 de răniți, miile de mineri care au devastat orașul și mai ales sediile partidelor de opoziție, au bătut și omorât intelectualii au generat un val de șoc în comunitatea internațională, care și-a retras sprijinul pentru România, îngrozită de faptul că risca să susțină un nou dictator sângeros în persoana lui Ion Iliescu (vezi aici povestea lui Gabriel Liiceanu, ajuns la Paris pentru o colaborare cu o editură franceză, care a fost refuzat brusc după ce imaginile de la mineriadă au fost difuzate în Franța și aici povestea lui Cristian Tudor Popescu, ajuns tot la Paris, care nu putea purta alte conversații cu francezii decât despre șocul mineriadei).
Doar că după mineriadă, s-a dovedit că propaganda regimului Iliescu din primele 6 luni produsese efecte sociale marcate: un sondaj IRSOP, făcut în iulie 1990, arăta că 76% dintre români au fost de acord cu evacuarea ocupanților Pieței Universității de către poliție; 66% au fost de acord cu apelul adresat populației de a veni în sprijinul autorităților, apel la care au răspuns doar minerii, aduși, de fapt, în mod organizat; 55% au fost acord cu aducerea minerilor; 27% au aprobat reprimarea Pieței Universității de către mineri, inclusiv distrugerea sediilor opoziției și vandalizarea Universității.
Am putea spune că doar 27%, o minoritate, au fost cei care-i aplaudau pe mineri. Realitatea e însă că 76%, care fuseseră de acord cu evacuarea centrului orașului în mod violent de forțele de ordine și 55% care fuseseră de acord cu aducerea minerilor nuanțau procentajul de 85% obținut de Ion Iliescu la vot: aproape toți votanții lui erau de acord cu violențe din partea forțelor de ordine, iar peste jumătate susțineau aducerea minerilor, chiar dacă nu violența directă din partea lor.
Asta înseamnă că, și dacă Ion Iliescu și-ar fi dat demisia deja în iulie 1990, oricine l-ar fi înlocuit din tabăra adversă avea o problemă serioasă de legitimitate.
S-a vorbit și atunci, ca și astăzi, despre cum presa aservită regimului Iliescu manipulase poporul: o realitate, în contextul în care presa publicase nenumărate fake-news-uri (le-am spune azi) conspiraționste. Apărut de mai multe ori la TVR, Ion Iliescu îi descria pe protestatari ca “certați cu ordinea publică”, mai târziu ca legionari care voiau să dea o lovitură de stat, iar Adevărul, organul principal de propagandă al FSN în 1990, publicase ceea ce chiar jurnaliștii de acolo aveau să numească, în 2013, “propagandă primitivă” împotriva protestatarilor din Piața Universității și apeluri la lichidarea membrilor opoziției.
Nesurprinzător, tensiunile au continuat și în 1991, când minerii s-au întors la București. Scindarea era una durabilă și rezistentă.
Narativul dominant ce avea să rămână în lumea intelectuală a anilor 1990 era cel al unor politicieni comuniști care manipulau poporul ca să confiște democrația care ar fi fost la doar câțiva ani distanță, dacă aceștia s-ar fi retras. De altfel, Duminica orbului de pe 20 mai 1990 și-a păstrat numele în cultura pop nu ca referință religioasă, ci ca ironie la adresa iraționalității (prezumate) a alegătorilor. Găsești variante ale narativului în toată cultura pop și discursul public al anilor ‘90 și 2000: Balanța și Prea târziu, filmele lui Lucian Pintilie, unde hoarde barbare de muncitori sau mineri agresează intelectualii și provoacă haos în societate (Pintilie avea să și descrie Balanța, într-un interviu din 1992 pentru Cahiers du Cinema ca o parabolă despre comunismul ca unică piedică în calea României spre democrația occidentală), interviul lui Liviu Tofan, și materialul lui Vlad Petreanu; inclusiv George Simion s-a legitimat prin atacuri la moștenirea politică a lui Ion Iliescu, deopotrivă la finalul anilor 2000, dar și în penultima campanie electorală.
Dar dacă n-am fi avut regimul Iliescu, mineriadele și manipularea? Erau realist singurele obstacole în calea democrației funcționale?
Așa cum au constatat Petre Roman și Theodor Stolojan, primii doi prim-miniștri post comuniști ai României, moștenirea industrială a comunismului lăsase o mare parte din populație angajată în fabrici falimentare. Era o masă critică a populației, care nu se putea reconverti profesional rapid și nici n-ar fi avut unde să se angajeze. Scapă cât vrei de bulinele negre ale moștenirii comunismului din modelul de mai sus, populația nu se va face albastru-democratică peste noapte pentru că albastrul-democratic însemna capitalism, ceea ce însemna economie de piață, iar trecerea de la economia centralizată a comunismului spre un astfel de sistem nu putea veni decât cu o prăbușire a acestui sector de populație.
Așa cum amintesc Stolojan și Vlad Petreanu, industria românească din comunism rămăsese dramatic în urma concurenței internaționale atunci când electronica se dezvoltase masiv, schimbând industria, iar România comunistă n-a putut ține pasul cu o astfel de dezvoltare, pentru că nu avea și nu putea dezvolta un sector de electronică atât de avansat. Petre Roman rezumă situația: “[Pentru] foarte multe produse în România, costul de producție era mai mare decât valoarea pe piață.” . Produsele de slabă calitate erau exportate în fostul bloc comunist, care dădea la schimb alte produse de o calitate similară. Venind prăbușirea comunismului, sistemul a dispărut, iar piețele respective nu mai existau. Final de drum pentru industria românească.
Problemele economice erau independente de iraționalitatea oamenilor și au marcat anii ‘90 în România: colapsul producției industriale care a produs o explozie a șomajului, reversul rapid al colectivizării pentru a restitui la nivel individual pământul confiscat de comuniști care a produs milioane de gospodării mici, fără productivitate, și o inflație masivă în primii ani de după Revoluție prăbușea continuu puterea de cumpărare a românilor, generând sărăcie sistematică.
Altfel spus, modelul 3 e o iluzie copilărească. Nu, votanții lui Ion Iliescu din 1990, 1992 (când a câștigat alegerile), 1996 (când le-a pierdut în fața lui Emil Constantinescu, primind totuși aproape 6 milioane de voturi) și 2000 (când le-a câștigat în fața lui Corneliu Vadim Tudor) nu urau principial democrația, nici pe intelectuali, nu erau iraționali și încăpățânați și din simplă încăpățânare insistau să voteze cu un lider comunist, pentru că erau nostalgici comuniști sau alte variante ale narativului care a dominat clasele intelectuale din România în anii ‘90. Pur și simplu nu aveau timpul și nici resursele ca să-și permită să le pese vreodată în mod principial de democrație. România nu rămăsese în urmă pentru că nostalgici comuniști țineau cu Iliescu și cu minerii, ci pentru că tranziția dintr-un regim comunist cu o economie centralizată falimentară la o democrație cu economie de piață funcțională e turbulentă, complicată și inevitabil traumatică pentru categoriile sociale vulnerabile, care nu vor vota cum vrei tu doar pentru că scrii supărat la gazetă că sunt iraționali.
Pur și simplu, nu așa funcționează sistemele complexe.
Nimic din toate astea nu e un argument pentru diminuarea responsabilității pe care o poartă regimul Iliescu pentru mineriade și pentru corupția și populismul pe care le-a patronat între 1990 și 1996, dar corupția și populismul au eficiență mult mai limitată dacă n-au un public constrâns să le fie tributare.
Da, dar rămâne fără răspuns întrebarea cum ar fi arătat România fără Iliescu și FSN (devenit PDSR, predecesorul PSD de azi)?
Inegalități sociale și suveraniști care nu-s săraci
În 1995, la Snagov, toate forțele politice ale României (de la PDSR-ul lui Ion Iliescu la extremiștii din Partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor, evident alături de toate forțele democrate, precum PNL, PD, PNȚ) au semnat un acord istoric prin care se angajau să înscrie România pe drumul aderării la Uniunea Europeană și NATO, un parcurs pro-occidental nenegociabil, care a și fost implementat în următorul deceniu. Deși în 1991, regimul Iliescu semna, prin Ministrul de Externe Adrian Năstase, la Moscova un acord prin care România se angaja să nu intre în alianțe internaționale fără acordul Rusiei, după prăbușirea Uniunii Sovietice de la sfârșitul aceluiași an, speranța regimului Iliescu pentru un parteneriat rusesc devenise din ce în ce mai puțin fezabilă, iar acordul cu U.R.S.S. caduc.
Asta a însemnat că reformele instituționale, economice și politice pentru a alinia România la arhitectura europeană și NATO trebuiau implementate rapid, în doar câțiva ani.
În 1996, Ion Iliescu și PDSR au pierdut în sfârșit alegerile, câștigate de Convenția Democrată, o alianță a partidelor anti-comuniste (PNL, PNȚ), împreună cu partide mai mici de opoziție și cu Partidul Democrat, desprins în 1992 de PDSR și condus de Petre Roman. Emil Constantinescu, rectorul anti-comunist al Universității București, a fost ales președinte din partea Convenției, învingându-l pe Ion Iliescu.
Programul electoral al Convenției Democrate fusese apropiat de Modelul 3 actualizat: eliminarea PDSR-ului din pozițiile de putere ale statului, deopotrivă guvern și președinție, implementarea unei legislații anti-comuniste și anti-corupție, care ar fi trebuit deopotrivă să introducă reformele necesare pentru aderarea la NATO și Uniunea Europeană și să producă în România o democrație de tip occidental cu un nivel ridicat de trai . În 2000, după 4 ani de guvernare CDR, șomajul ajunsese la rate record, instabilitatea economică era debilitantă, iar o mare parte din populație ajusnese la limita sărăciei, generând un dezastru de capital politic: știind că nu mai avea nicio șansă la un an doilea mandat, președintele Constantinescu și-a anunțat retragerea din viața politică, PNȚ n-a reușit intrarea în parlament, iar PNL și PD au obținut cu greu scoruri de peste 5% care să nu le rezerve aceeași soartă și, cel mai important, extremistul fascist Corneliu Vadim Tudor, care în 1998 promitea că avea să conducă România “cu mitraliera”, a ajuns în finala alegerilor prezidențiale și doar o coalizare de ultim moment a românilor în a-l vota (cu un gust teribil de amar) din nou pe Ion Iliescu l-a oprit pe Vadim să ajungă președinte.
Așa cum spune raportul Wilson Center, despre guvernarea CDR: “The cabinet took office with a clear agenda but little sense of how difficult it would be to implement it”.
Altfel spus, prima încercare sistematică de a implementa modelul socio-economic visat de intelectualitatea română în anii ‘90 s-a soldat cu propulsarea primei variante de suveranism extremist la vârful puterii politice.
De ce? Pentru că sistemele complexe nu funcționează unifactorial. Emil Constantinescu însuși avea să declare că alianța CDR avusese o misiune mult prea grea, renunțarea la moștenirea comunismului nefiind nici pe departe suficientă prin înlocuirea liderilor politici, așa cum se sperase până în 1996.
O luaseră razna în 4 ani votanții care în 1996 aduseseră CDR la guvernare și președinție? Evident nu, însă haosul politic și economic și sărăcia care n-au putut fi eradicate în anii guvernării CDR 1996-2000 (și pentru care Emil Constantinescu și-a cerut scuze la final de mandat) au arătat că nu poți pur și simplu cere declarativ cetățenilor să voteze democratic, dacă votul respectiv devine atât de flagrant contrar intereselor lor economice.
E ceea ce Mircea Miclea, citându-l pe psihologul german Gerd Gigerenzer, a numit “raționalitate ecologică”: indivizii nu votează cu extremiști pentru că sunt iraționali, ci pentru că aceștia le promit credibil beneficii pe care alte forțe politice nu le (mai) pot livra. Întrebarea devine atunci: în ce măsură partide non-extremiste pot să producă într-o societate, la un moment istoric dat, bunăstare suficientă pentru populație? Dacă momentul istoric (economia, războaiele de la graniță, corupția) nu permit bunăstare suficientă cu partide non-extremiste, o parte din populație va vira inevitabil către extremism. Democrația pe care ne-o doream în România presupunea o tranziție care a însemnat împingerea spre sărăcie a unor clase sociale vulnerabile și atunci a avut loc un viraj spre extremism. Nu pentru că respectivele clase sociale detestau principial democrația, nu pentru că erau nostalgice după Iliescu sau după ceaușism, nimic din explicațiile psihologizante pop care dominau narativul intelectualității în ani respectivi. Nu era o populație anti-intelectualistă sau nostalgică după dictatura comunistă, ci o populație acaparată de realitatea că drumul spre democrație îi reducea dramatic opțiunile de bunăstare.
Ideea că, fără mineriade, toate astea nu s-ar mai fi întâmplat era doar o fantasmă.
Din anii 1990 și până azi, România a avut o mobilitate socială scăzută: copiii și nepoții celor care erau cei mai vulnerabili la sărăcie în primii ani de după 1989 sunt azi cam tot la fel de expuși riscului de sărăcie și excludere socială precum părinții și bunicii lor, iar România are, de când a intrat în UE, procentajul cel mai ridicat de cetățeni care trăiesc în sărăcie.
Modelul care atribuie creșterea interesului pentru extremism de dreapta dificultăților economice e unul robust, care a fost studiat în multe societăți europene și care traduce frustrarea și anxietatea statutului socio economic scăzut în preferințe crescute pentru extrema dreaptă (mai ales când se produce scădere în statut socio-economic). Altfel spus, afirmația lui Lucian Mîndruță nu e doar ne-etică, sancționabilă de către CNA, spune-i cum vrei, e pur și simplu factual greșită: ajutoarele sociale pentru populațiile vulnerabile mai degrabă reduc riscul de a susține extrema dreaptă. E pur și simplu un model care poate fi testat.
Puteți vedea cât de repede se complică un model în care am introdus doar câțiva factori economici. N-am mai pus în modelul 3, spre exemplu, ascensiunea necontrolată a puterii serviciilor secrete, moștenitoare într-o formă sau alta a Securității sau a serviciilor de informații ale armatei din comunism, care au creat sau au acaparat trusturi de presă pentru a manipula populația împotriva reformelor care le-ar fi scăzut din puterea politică, așa cum n-am pus nicio variabilă psihologică, de la personalitate la probleme de sănătate mentală la stiluri cognitive la stiluri de reglare afectivă și nenumărate alte variabile similare care complică rapid foarte mult traiectoriile indivizilor în contextul social despre care vorbim.
Un model pur economic de inegalitate socială rămâne naiv. Dacă te uiți la ce impact au factorii de personalitate într-o sumă întreagă de consecințe de viață, e clar că indivizii supuși la adversitate economică vor reacționa foarte diferit în funcție de trăsăturile de personalitate.
Există un segment de votanți unde suveranismul conspiraționist nu e deloc produs de instabilitate economică și risc de sărăcie și excluziune socială: militarii, deopotrivă cei activi și cei retrași, au o preferință suveranistă accentuată, multe grupuri de social media pe care petrec timp militarii pensionați fiind penetrate de propagandă suveranistă și conspiraționistă. Statutul lor economic și social e departe de cel al românilor vulnerabili la sărăcie și excludere socială, care muncesc ca cetățeni de mâna a doua în Europa de vest, unde nu s-au simți niciodată integrați și de unde votează suveranist ca protest împotriva clasei politice din România.
Mai mult, nu toți cetățenii vulnerabili la sărăcie care au emigrat forțat ca să scape de sărăcie sau care se luptă cu un statut socio-economic modest în România optează pentru suveranism: în martie, după interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu, a devenit viral comentariul unui român din diaspora care amintea că nu toți cetățenii nemulțumiți de clasa politică votează suveranism: cu 50% prezență la vot, suficient de mulți cetățeni vulnerabili și fără studii superioare s-au abținut de la vot. Sărăcia nu i-a împins spre suveranism, așa cum nici lipsa studiilor superioare nu i-a împins spre suveranism.
E însă atât de ușor să direcționezi atenția publicului spre o variabilă sau alta. Întrebi votanții lui Călin Georgescu dacă au studii superioare. N-au? Lipsa de educație, concluzionezi mulțumit. Îi întrebi ce venituri au. Scăzute? E de la sărăcie, îi arunci în față celui care tocmai a scris că e lipsa de educație. Exact ca în luptele eterne despre cauzalitatea tulburărilor psihiatrice, poți petrece o viață în lupte de tranșee convins că duci lupta cauzei bune împotriva unor ticăloși sau a unor ignoranți care nu vor să vadă adevărul, în timp ce ei fac la fel.
Da, cifra de 13% dintre votanții lui Călin Georgescu care au studii superioare îți sugerează că educația universitară joacă un rol în atracția spre suveranism, dar e o relație directă, de cauzalitate sau e una mediată de vulnerabilitate la sărăcie care interacționează cu factori de personalitate și alți factori pe care nu-i înțelegem? Și chiar dacă ar fi o relație directă: studiile superioare te fac mai puțin vulnerabil la realul uriaș ecosistem de dezinformare care există pe Internetul românesc, putem de mâine să creștem brusc numărul absolvenților de studii superioare?
Modele mai complexe: exoduri de creiere, contagiuni sociale și alte piedici în a schimba societatea peste noapte
„Mă refer, în primul rând, la ideea că guvernarea CDR a fost una dezastruoasă, în condițiile în care cei care au lansat această pseudo-teorie știau foarte bine în ce hal am preluat țara în 1996, cu visteria goală, cu datorii imense, cu sistemul bancar aflat în colaps și cu o corupție cvasi-generalizată, lucruri care nu s-au mai regăsit în momentul încheierii mandatului meu.” spunea fostul președinte Emil Constantinecu în 2010.
E ușor să decretăm că de mâine îmbunătățim educația în România, doar că ăsta e un alt model naiv, unifactorial, care prezumă că implementarea lui depinde tot de un model unifactorial: voința politică. Vrem educație mai multă ca să scădem numărul cetățenilor care cred în fake news? Perfect. O implementăm.
Cam ca în modelul 4 își îmaginează multă lume că funcționează lucrurile. Nivelul educației superioare s-a prăbușit din cauza incompetenței politice, iar insuficiența absolvenților de învățământ superior, care să nu mai fie manipulabili de extremism politic, e produsă de lipsa de voință politică. Nu se dorește, cum s-ar spune. Dacă s-ar dori, s-ar putea.
E adevărat că suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană la procentajul de cetățeni care au studii superioare (în jur de 20% față de puțin peste 30% media europeană), dar e asta strict din cauză că nu există voință politică, așa cum propune modelul 4?
În realitate, sistemul românesc de învățământ superior aleargă deja de mulți ani să prindă din urmă procentajul de cetățeni cu studii superioare din Uniunea Europeană: dacă în anul universitar 1989-90, România avea în jur de 164 000 de studenți înscriși, până în 1994-1995 ajunsese deja la 400 000, o creștere enormă, de peste 70%, în doar 4 ani (Banca Mondială, vezi Tabelul 1). În 2010, ajunsese la vârful istoric de 951 360 de studenți. Știți care e problema? O creștere de peste 450% în 20 de ani era complet neacoperită socio-economic. Educația universitară e un efort financiar destul de mare și ai nevoie de o populație care să-și permită să-și trimită copiii la facultate. Între 1990 și 2000, am văzut ce haos economic fusese, iar după 2000 nivelul de trai și puterea economică a românilor în niciun caz nu a crescut cu asemenea procentaje.
Niciuna dintre țările occidentale nu avuseseră asemenea creșteri bruște, pentru că nu avuseseră nevoie să alerge peste noapte după procentajul respectiv, dat fiind că, după Al Doilea Război Mondial, avuseseră creșteri economice stabile, progresive, care permiseseră populațiilor să se îndepărteze de sărăcie, să-și trimită copiii la universitate, însă în mod progresiv, pe mai multe generații. Pentru sistemul universitar românesc, o asemenea explozie era echivalentă cu tipărirea masivă a banilor pentru a rezolva o criză economică. Ce se întâmplă dacă faci asta? Produci inflație, devalorizezi moneda și prăbușești economia. Exact asta s-a întâmplat și cu sistemul universitar românesc: după 2010, s-a înregistrat o prăbușire a numărului de studenți până azi, când am ajuns la 544 000 de studenți.
Astea sunt doar câteva din complicațiile masive dacă încerci să aplici naiv, așa cum își dorește o parte însemnată a electoratului român, modelul 4, în care aplicăm pur și simplu unifactorial o “voință politică” și creștem numărul de absolvenți cu studii superioare, ca să încercăm să scădem numărul votanților extremiști. N-am introdus aici complicațiile economice și politice ca să implementezi asemenea creșteri. Din 1990 și până azi, Mircea Miclea rămâne singurul ministru al educației care și-a dat demisia pentru că educația nu primise procentul (de 6%) din PIB promis inițial, în campania electorală. Realitatea e însă că, pentru a aloca atâtea resurse educației, ele trebuie luate de undeva, din alte sectoare sociale. Ca să faci asta, înseamnă să produci frustrare în alte sectoare sociale, să dai muniție electorală opoziției, care te va critica având luxul de a nu trebui să rezolve problema, vei pierde puncte electorale, un întreg sistem complex se pune în mișcare și acolo.
Totodată, n-am inclus aici nici exodul masiv de creiere cu care se confruntă România. Deopotrivă în anii 1990, după Mineriade, dar accelerat după aderarea la Uniunea Europeană din 2007, un procentaj din ce în ce mai mare de români înalt calificați au ales să părăsească definitiv România, un exod care a afectat masiv universitățile românești. Astăzi, datele Băncii Mondiale arată că România suferă, de mult timp, de unul dintre cele mai grave exoduri de creiere înalt calificate din întreaga lume.
Da, apartenența la Uniunea Europeană ne-a adus beneficii enorme (ca să mai respingem rapid o idee - aceea că românii ar fi pro-ruși sau anti-UE sau anti-NATO, procentajele sunt 14% pentru primele două și 4% pentru ultima, așa că toate fotografiile cu cozile din România comunistă, cu imagini din Coreea de Nord sau știrile cu abuzuri polițienești din Rusia care curg pe Facebook drept critici la votul suveranist sunt aiuritoare), dar a venit și cu costurile pierderii accelerate a cetățenilor înalt calificați, având în vedere că după 2007, românii au putut circula și munci liber în Uniunea Europeană, de unde, așa cum spunea actualul ministru al educației, Daniel David, e iluzoriu să sperăm că o să-i mai putem aduce înapoi.
În contextul ăsta, să încerci să crești numărul absolvenților de studii superioare, în speranța că ai să scapi de conspiraționism și vot suveranist, nu e altceva decât o iluzie, mai ales cu rate de analfabetism funcțional de peste 40% în rândul absolvenților de liceu de peste un deceniu în România.
“Facultățile de psihologie, chiar și cele bune, din Consorțiul Universitaria, s-au transformat mai mult sau mai puțin în, nu știu, în școli de arte și meserii mai degrabă, da, e ca și cum i-ai învăța pe studenți tâmplărie mai degrabă, decât … adică dacă te uiți la calitatea absolvenților noștri, nu-i grozavă […] sunt limitați, creăm tâmplari, creăm oameni care pot să funcționeze în cabinet și să facă A și B și C și-atât și dacă i-ai scos de-acolo, la revedere.” spune Dragoș Iliescu, directorul școlii doctorale de psihologie, despre studenții la psihologie din România, iar un raport ARACIS din 2019 sugerează că percepția despre calitatea studenților pare să fie una generalizată printre profesorii universitari din România, în timp ce protestele studențești sunt frecvente, reflectând nemulțumirile profunde ale unor studenți care observă anual că ofertele de admitere le făcuseră promisiuni nerezonabile, într-o Românie în care mai puțin de 50% din absolvenții de studii superioare lucrează în domeniul pe care l-au studiat la universitate.
Altfel spus, fantasma unei părți însemnate din populație, că totul se poate rezolva peste noapte “cu educație” e calea spre a produce suveraniști conspiraționiști cu diplome universitare, nu cetățeni mai educați care ar putea realist să evalueze problemele votului pentru candidați suvaranist-conspiraționiști.
Modelul 4 refăcut e încă foarte departe de complexitățile lumii reale, în care actorii respectivi interacționează între ei și se influențează reciproc, prin diverse mecanisme sociale. Dacă ne ducem înapoi la modelele 1 și 2, vedem că influențarea spre suveranism conspiraționist se făcea acolo doar prin contact direct cu liderii politici (pe care poporul îi vede la televizor, îi citește în presă, îi vede pe social media), însă în realitate o parte non-trivială din varianța opțiunilor politice suveranist-conspiraționiste se datorează contagiunii între membrii societății: prietenii și familiile se influențează reciproc și își construiesc identități de grup bazate pe opțiunea lor de vot (iar când reprezentații a două grupuri intră în contact deseori ies conflicte, dar care nu schimbă opțiunile de vot, așa cum se întâmplă la sărbătorile de care are groază multă lume, care nu vrea să-și aducă aminte că unii membri ai familiei lor, cu alte valori, votează cu un candidat cu valori radical opuse de candidatul lor preferat). Să le transmiți la televizor sau pe social media să nu mai voteze suveranist e o iluzie, pentru că se bazează pe asumpția complet ruptă de realitate că oamenii votează suveranist din lipsa unei voci care să le spună să nu voteze suveranist (așa cum programele de tip Scared Straight, în care polițiști încearcă să-i sperie pe elevi să comită infracțiuni sau să consume droguri nu funcționează deloc eficient, pentru că motivul infracțiunilor sau ale consumului de droguri nu e lipsa unui polițist în viața adolescenților care să le spună “nu faceți asta” ).
De ce e atât de greu să modelăm problemele astea în sisteme complexe? Pe de o parte, pentru că nu avem știință comportamentală robustă: în ultimul deceniu, criza replicabilității din psihologie ne-a arătat că un procentaj important din rezultatele clasice din psihologie (mai ales în psihologia socială, care ar fi atât de relevantă) sunt nereplicabile. În același timp, dimensionalitatea unor astfel de modele e enormă (sute sau mii de variabile care se influențează reciproc simultan, nu în relații liniare, ci mai degrabă în relații complexe sau emergente), măsurarea acestor constructe e complicată și controversată, pentru că nu avem unități sau modele de măsurare foarte robuste, lipsa posibilității de a face studii controlate de laborator în care să manipulăm experimental la nivel de populație suficiente variabile care ne-ar interesa pentru un fenomen anume e evidentă, resursele economice uriașe de care e nevoie pentru colectarea unor date atât de robuste și alte resurse la fel de mari necesare pentru modelarea lor sunt inaccesibile, toate astea fac foarte complicată modelarea matematică în sisteme complexe a oricărui fenomen social care ne-ar putea interesa, deci data viitoare când auzi despre tot felul de predicții făcute pe baza big data, e bine să fii precaut. Suntem încă destul de departe.
Cu toate astea, unul dintre rezultatele robuste din psihologie, e limita severă a memoriei umane de lucru, capacitatea noastră de a ține în câmpul atențional o cantitate de informație. Dacă te gândești la cât de greu e să jonglezi în minte cu mai mult de unul, poate două numere de telefon poți s-o conștientizezi. De aici, putem deduce cât de departe de realitate e pretenția că opiniile noastre intuitive, pe care le recităm ritualic ori de câte ori avem pretextul favorabil, ar putea aproxima rezonabil realitatea socială, economică și politică. Explicațiile unifactoriale în jurul cărora suntem perpetuu tentați să ne construim identități individuale și de grup sunt inevitabil incomplete, cel mai adesea delirant de incomplete.
După alegerile prezidențiale din 4 și 18 mai, România va rămâne la fel de scindată și de disfuncțională. Iluziile despre mobilizări colective și despre lupte cetățenești împotriva corupției sunt bazate pe modele irațional de incomplete pe care le-am exemplificat mai sus și pe altele similare. Măcar dac-am reuși să renunțăm la fantasmele unor soluții unifactoriale care să producă schimbări sociale și economice masive. Specia umană își pune singură frână de secole întregi militând insistent sau implementând intempestiv astfel de soluții, cu speranța că reformele masive sunt imediat după colț.
Reformele masive durează ani, uneori decenii și necesită resurse pe care, realist, puține societăți le pot concentra. E puțin probabil ca România să poată deveni una dintre ele.
Să ne obișnuim, poate, măcar cu ideea asta, dacă vrem să folosim resursele pe care le avem pentru reformele limitate pe care le-am putea, eventual, face.