Cum orchestrezi hărțuirea unui avertizor în interes public?

Săptămâna viitoare, urmează să fiu anchetat disciplinar de formă pentru a mi se da o sancțiune ordonată de conducerea facultății încă din octombrie anul trecut: o tactică uzuală de hărțuit avertizori.

Săptămâna trecută, am vorbit despre ancheta disciplinară abuzivă care mi s-a orchestrat la Facultatea de Psihologie de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”. Având în vedere că semnalez, ca avertizor în interes public, de mulți ani încălcările legii de la Universitate, ostilitatea conducerii facultății față de mine e, nesurprinzător, la cote maxime de tot atât timp.

Dacă data trecută vorbeam despre criza replicabilității, perioada din ultimul deceniu în care psihologia științifică a aflat că multe rezultate aparent clasice erau nereplicabile, iar intervențiile psihologice de sănătate mentală au efecte serios supraestimate de aceleași tipuri de manipulări ale analizelor de date care au produs studii nereplicabile, și despre cum conducerea facultății face orice, inclusiv să mă sancționeze disciplianr ilegal pentru a mă intimida să nu le spun studenților despre subiect, aici explorez cum s-a orchestrat hărțuirea de la ancheta disciplinară, amânată pentru marți, 11 martie, când voi fi din nou audiat strict pentru a se îndeplini, cu titlu de formalitate, obligațiile prevăzute în Codul Muncii și Legea învățământului superior. Nu sunt naiv, știu că sancțiunea e ordonată și deja dată încă de astă toamnă, de când conducerea a pornit demersul și a început să caute o comisie de anchetă disciplinară care să-i execute ordinele de represalii la adresa avertizorului în interes public.

Una dintre asumpțiile naive cele mai des întâlnite referitor la lumea academică e ideea că educația universitară sau cercetarea științifică funcționează cam la fel, indiferent de context: studenții se duc la universitate și li se predă știința care e de predat, iar profesorii aplică metoda științifică și obțin adevăr, pe care-l publică în jurnale, în care îl comunică lumii, care dobândește în felul ăsta cunoaștere suplimentară și așa mergem din progres în progres, spre cunoaștere și educație din ce în ce mai avansată.

Una dintre concluziile robuste la care am ajuns în ultimul secol e cât de naivă și romantizată e ideea asta despre lumea universitară: de la lucrările care au scris istorie în sociologia științei (n-o să mă complic mai departe de legendarul Merton (1942) paradigm-shifter-ul (ha ha) Kuhn (1962) la mai recentele Krimsky (2003) sau Mirowski (2011)), la economia științei (gen, nu știu, Nelson (1959) sau Partha & David (1994)) sau politica științei (un etern Feyerabend (1975), un poate mai puțin cunoscut dar la fel de puternic Latour (1987) sau recenții și foarte incomozii Oreskes & Conway (2010)) ne-au arătat că ceea ce numim adevăr în educație sau știință e produsul intereselor politice și economice, uneori împotriva adevărului care e de găsit în date.

De asta, în content-ul de pe neurosci.ro, revenim adesea la contextul politic, social și economic în care s-au întâmplat poveștile despre care vorbim. Adesea, variabilele astea joacă un rol profund, de obicei negativ, în cum și de ce s-au întâmplat lucrurile despre care povestim așa cum s-au întâmplat.

Dacă facem încă un pas mai în spate, încă și mai meta, ca să vedem care e contextul politic, social și economic în care lucrăm la neurosci.ro încercând să explorăm contextele politice, sociale și economice ale poveștilor pe care le spunem, vedem ce costuri are să vorbești despre lucrurile astea dacă lucrezi la Facultatea de Psihologie de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”: hărțuire permanentă, sancțiuni disciplinare ilegale și timp consumat ca să-ți aperi libertatea academică altminteri garantată prin lege.

Cam ăsta e contextul în care lucrăm azi, în 2025. Cred că e și asta o poveste la fel de important de spus public ca și celelalte de care ne-am ocupat la neurosci.ro.