A, de fapt stai, că mă grăbesc. N-a murit. Ăsta e textul pe care-l au pregătite toate redacțiile de știri din țară, atâtea câte mai există pentru inevitabilul moment. O știre din 2 august, confirmată pe 4 august, în care medicii de la Spitalul SRI anunțau că fostul președinte e în stare critică, i-a făcut pe români să se apuce din timp de scandal pe tema moștenirii istorice și politice a lui Iliescu. Avem până acum c-a fost cel mai bun președinte al României, că în mandatul 2000-2004 ar fi fost semnificativ mai pro-occidental decât în precedentele, cu varianta că “ne-a băgat” în UE și NATO, la care s-a răspuns cu morții de la Revoluție, cu mineriadele din 1990, 1991 (familiile Crăiniceanu și Frumușanu sunt cele ale celor doi morți ai mineriadei din septembrie ‘91, pentru care n-a fost condamnat nimeni niciodată), pentru care Ion Iliescu n-a fost niciodată parte într-un proces finalizat.

30 de ani de democrație, documentarul produs de Recorder în 2020 e o recapitulare bună a zilelor de atunci, dar trece prea repede peste momentul mineriadei din 1990, discutată mai pe larg într-un material Mediafax din același an.

Varianta scurtă: pe 20 mai, Ion Iliescu câștigă primele alegeri libere cu peste 80%. O parte dintre protestatarii anti-comuniști, care blocau Piața Universității (și care-l înfuriaseră deja pe Iliescu), se retrag, alții contiuă să rămână și să blocheze piața. După ce trimite forțele de ordine să-i bată și să elibereze piața, Iliescu solicită minerilor din Valea Jiului să vină la București, ca să ajute forțele de ordine. Au fost aduși la București 10 000 de mineri, printre care erau infiltrați ofițeri ai serviciilor de informații, mineri care nu doar că au bătut protestatarii care mai rămăseseră în piață, dar au intrat și în Universitate și i-au bătut la grămadă și pe studenți și pe profesori, țintiți predilect ca susținători ai protestatarilor și adversari ai votului din 20 mai, unele examene din 14 iunie susținându-se cu minerii la ușa sălilor de curs.

Finalul documentarului Piața Universității al regizorului Stere Gulea prezintă cadre în care apar nenumărate cruci din cimitirul bucureștean Străulești II apărute în zilele mineriadei, pe multe dintre ele scriind “Neidentificat”. Oficial, regimul Iliescu a numărat atunci doar 4 morți, dar estimările neoficiale ale epocii au vorbit de peste 100. Nu știm nici azi cu exactitate câți morți au lăsat minerii în urmă în 1990 și există mărturii ale unor români care au aflat abia câteva luni mai târziu că rudele lor, victime ale mineriadei fuseseră îngropate la Străulești.

Așa a început prima lună de democrație a României.

Pe străzile Bucureștiului, minerii care băteau civili și studenți erau aplaudați de o parte din populație, iar un sondaj IRSOP, făcut în iulie 1990, arăta că 76% dintre români au fost de acord cu evacuarea ocupanților Pieței Universității de către poliție; 66% au fost de acord cu apelul adresat populației de a veni în sprijinul autorităților, apel la care au răspuns doar minerii, aduși, de fapt, în mod organizat; 55% au fost acord cu aducerea minerilor; 27% au aprobat reprimarea Pieței Universității de către mineri, inclusiv distrugerea sediilor opoziției și vandalizarea Universității.

Poate cel mai important moment de până atunci avusese loc pe 12 ianuarie 1990. La 3 săptămâni după Revoluție, puterea condusă de Ion Iliescu declarase ziua de 12 ianuarie o zi de doliu național, în memoria celor peste 1000 de morți ai Revoluției. La Palatul Victoria, sediul de azi al Guvernului României, un număr mare de protestatari anti-comuniști aveau să se adune pentru a solicita plecarea lui Ion Iliescu și a celor care-l înconjurau. Așa cum amintește istoricul Mihai Burcea, la momentul respectiv Dumitru Mazilu, una dintre figurile cheie ale puterii politice din preajma lui Iliescu avea să încerce să negocieze cu protestatarii, iar câteva zile mai târziu, România Liberă avea să dezvăluie că Mazilu fusese ofițer de Securitate în anii ‘60, fiind momentul în care avea să devină populară sintagma „Ce-ai făcut în ultimii 5 ani?”. Tot în 12 ianuarie, spune Andrei Ursu, fiul disidentului Gheorghe Ursu, ucis în anii ‘80 la ordinele Securității, Ion Iliescu, văzând puterea protestatarilor, ar fi încheiat un acord cu ofițerii Securității, care aveau să fie reîncadrați în instituțiile de forță ale statului român.

Așa avea să înceapă democrația românească.

Unul dintre discursurile din zilele astea e despre cum multe dintre problemele anilor 1990, de la corupția galopantă la haosul economic și disfuncționalitatea aproape totală a instituțiilor, s-ar fi datorat contextului socio-economic, nu lui Ion Iliescu și e o naivitate să-l acuzăm pe el de ceva ce s-ar fi întâmplat oricum. Am scris și eu, într-un text anterior, că există adevăr în teza asta: așa cum au constatat Petre Roman și Theodor Stolojan, primii doi prim-miniștri post comuniști ai României, moștenirea industrială a comunismului lăsase o mare parte din populație angajată în fabrici falimentare. Era o masă critică a populației, care nu se putea reconverti profesional rapid și nici n-ar fi avut unde să se angajeze. Petre Roman rezuma situația în 2020: “[Pentru] foarte multe produse în România, costul de producție era mai mare decât valoarea pe piață.” . Produsele de slabă calitate erau exportate în fostul bloc comunist, care dădea la schimb alte produse de o calitate similară. Venind prăbușirea comunismului, sistemul a dispărut, iar piețele respective nu mai existau. Final de drum pentru industria românească.

În 1996, când Convenția Democrată câștiga alegerile, iar Emil Constantinescu devenea primul președinte român care nu fusese politician comunist, guvernarea avea în față o misiune aproape imposibilă. Așa cum spune raportul Wilson Center, despre guvernarea CDR: “The cabinet took office with a clear agenda but little sense of how difficult it would be to implement it”. Nesurprinzător, în 2000, după 4 ani de guvernare CDR, șomajul ajunsese la rate record, instabilitatea economică era debilitantă, iar o mare parte din populație ajusnese la limita sărăciei, generând un dezastru de capital politic: știind că nu mai avea nicio șansă la un an doilea mandat, președintele Constantinescu și-a anunțat retragerea din viața politică, PNȚ n-a reușit reintrarea în parlament, iar PNL și PD au obținut cu greu scoruri de peste 5% care să nu le rezerve aceeași soartă și, cel mai important, extremistul fascist Corneliu Vadim Tudor, care în 1998 promitea că avea să conducă România “cu mitraliera”, a ajuns în finala alegerilor prezidențiale și doar o coalizare de ultim moment a românilor în a-l vota (cu un gust teribil de amar) din nou pe Ion Iliescu l-a oprit pe Vadim să ajungă președinte.

Cu toate astea, însă, e aici o nuanță fundamentală. Ce aserțiune facem: că multe dintre problemele economice ale anilor ‘90 erau inevitabile sau că n-avem ce să-i reproșăm lui Ion Iliescu? Asta e capcana gândirii contrafactuale în care creăm narațiuni despre cum ar fi fost dacă. Florin Poenaru trimite la Fantomele Balcanilor, volumul clasic al lui Robert Kaplan, unde un foarte tânăr Cristian Mungiu îi spune că Ion Antonescu, principalul arhitect al Holocaustului în România și Carol al II-lea, un dictator în regimul căruia opoziția a fost hărțuită, au fost eroi, iar evreii erau oricum prea puternici. Marian Munteanu, una dintre figurile emblematice ale rezistenței anti-Iliescu din 1990 (după ce a fost bătut de mineri), s-a dovedit ulterior colaborator al Securității și simpatizant legionar. Diverse alte figuri ale opoziției anti-Iliescu, figuri care au dezamăgit dup-aceea, apar ca exemple că Ion Iliescu era opțiunea cea mai bună pentru România în anii ‘90.

Singura problemă e că nu ei au fost la putere, ci Ion Iliescu. Viața nu e un studiu clinic controlat, în care rulăm mai multe variante ale realității, testând comparativ diverse tipuri de tratamente, le comparăm cu placebo sau absența tratamentului, ca la final să putem spune care e cel mai eficient tratament. Viața se desfășoară o singură dată și cine e la putere e cel care ia deciziile și rămâne criticat și criticabil în istorie.

În 15 iunie 1990, Ion Iliescu, nu membrii opoziției, le mulțumea public minerilor după ce devastaseră Bucureștiul, bătuseră studenți și oameni de pe stradă, dintre care unii au murit. Nu și-a recunoscut niciodată vina și nici nu și-a exprimat public vreun regret față de mineriada din 1990 sau cea din 1991. În același 1991, tot Iliescu, nu membrii opoziției, îl trimitea pe ministrul de externe Adrian Năstase la Moscova, pentru a semna un acord cu Uniunea Sovietică, prin care România se angaja să nu încerce să adere la NATO sau Uniunea Europeană fără acordul URSS. Singurul motiv pentru care acordul n-a intrat în vigoare a fost că URSS s-a prăbușit în același an.

A condus un regim care hărțuia jurnaliștii critici cu puterea, în care interferențele politice în justiție și presa aservită erau comune și în care instituțiile de forță controlau autoritar societatea. Economic, alte regimuri poate n-ar fi reușit mai mult, dar să încetăm cu prostia că el ar fi fost un președinte OK. A fost un șef de stat profund toxic, după toți indicatorii democrației.

La fel ca mulți dintre elevii și studenții generațiilor de-atunci, am fost și eu cuprins la începutul anilor ‘90 de entuziasmul că totul putea fi posibil, că puteam s-avem societatea pe care o vedeam în filme și despre care auzeam de la cei plecați din România. Înainte să termin facultatea de medicină, am ajuns în Statele Unite cu o bursă la școala de vară de neuroștiințe a Institutului McDonell. Entuziasmul mi-a trecut rapid, la fel ca și multor alți colegi din lumea universitară românească a epocii, care au avut ocazia să vadă nivelul la care se făcea educație universitari și știință în lumea occidentală. În 1991, atunci când jurnalul Science publica revoluționarul studiu de bioinginerie care făcea posibil RMN-ul funcțional, o descoperire care făcea posibilă intersecția la scară largă a psihologiei cu neuroștiința, în România, minerii devastau pentru a doua oară Bucureștiul și lăsau în urmă morți și răniți. Că n-am fi avut neuroștiință în România cu niciun guvern, indiferent cât de democratic, e adevărat. N-am fi avut, însă, nici mineriade.

În 2019, profesorul Gheorghe Popa, rectorul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași între 1992 și 2000, declara că, după 1990, în universitatea ieșeană rămăseseră în cercetarea științifică mai degrabă cei care erau comozi, în timp ce universitarii cu adevărat performanți plecaseră din țară sau cel puțin din universitate. A fost povestea tuturor universităților românești din acel moment. Îngroziți de mineriade și de ostilitatea regimului Iliescu, zeci de mii de români au emigrat atunci definitiv din România. În 1997, volumul publicat de Vladimir Pasti, Mihaela Miroiu și Cornel Codiță, una dintre primele încercări foarte ambițioase de data-driven policy-making, o analiză a majorității seturilor de date sociologice, politologice și economice care existau disponibile cu privire la România arătau o țară eșuată politic și economic, după 6 ani de regim Ion Iliescu.

Da, în 1995, Iliescu avea să ia parte, împreună cu toate partidele politice ale României de atunci, la semnarea declarației de la Snagov, care trasa o traiectorie pro-occidentală pentru România, în care toate forțele politice își asumau ca deziderat aderarea la Uniunea Europeană și la NATO, dar reformele necesare au fost în mare parte implementate în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, care a plătit cu o cotă de popularitate foarte scăzută pentru asta, iar argumentul că Iliescu ne-ar fi “băgat” în NATO și UE, de parcă avea o pilă la instituțiile respective, e aiuritor.

Procurorul Cătălin Ranco Pițu, cel care a instrumentat cea mai recentă încercare de trimitere în judecată a grupului lui Ion Iliescu pentru morții de la Revoluție, a publicat în 2024 un volum despre multiplele motive pentru care nici încercarea asta, una dintre multiplele din ultimii 30 de ani, n-a reușit, un volum care arată cum gruparea condusă de Ion Iliescu a acaparat autoritar puterea odată cu împușcarea cuplului Ceaușescu. Volumul a fost urmat în 2025 de “Mineriada s-a născut la Revoluție”, o continuare care vorbește, la fel de documentat, despre cum mineriada din 1990 e o consecință directă a acaparării puterii de către Ion Iliescu în decembrie 1989.

Poate cea mai consistentă moștenire istorică a lui Ion Iliescu va fi multitudinea de documente și povești despre cum România ar fi putut fi, măcar parțial, dacă el n-ar fi ajuns la putere, o altă țară.

N-a fost.

Ne mințim singuri dacă chiar credem că nu i-o datorăm și lui într-o măsură semnificativă.

Am construit interviul de anul trecut cu Mircea Miclea în jurul muzicii Timpuri Noi pentru că în 1994, anul în care Mircea publica Psihologie cognitivă, scoseseră un album unplugged care nu se mai auzise până atunci în România.

Ei sunau cum nu mai sunase nimeni până atunci, iar cartea lui Mircea era scrisă cum nu mai scrisese nimeni în psihologie în România până atunci.

1994 pare azi foarte departe, România cenușie și coruptă în care Mircea construia catedra de psihologie de la UBB și își publica volumul care a scris istorie în psihologia românească.

Mobilizarea istorică de aseară s-a întâmplat și ca să nu ne mai întoarcem acolo.

Amintindu-mi bine speranțele mesianice care fuseseră proiectate pe Emil Constantinescu, Traian Băsescu și Klaus Iohannis, mi-aș dori foarte mult ca lumea să nu ceară de la Nicușor Dan ce nu va putea livra și să fie profund dezamăgită dacă nu va putea livra mesianismul proiectat irațional pe el. A fost problema cea mai mare a liderilor politici post-decembriști.

Cel mai mult mi-aș dori și ca cei care, în comunism sau sub o guvernare AUR, ar fi făcut o carieră fulminantă, să-și ia măcar câteva luni să tacă și să nu bage chiar de azi capul în poza democrației.

Știu însă din date că lucrurile nu vor fi cum îmi doresc.

Realitatea neplăcută e că Nicușor a primit voturi și de la oameni cărora le place enorm să mimeze democrația, dar care l-ar răsturna mâine dacă principiile statului de drept s-ar aplica în instituțiile lor.

O ilustrare e povestea lui Mircea Miclea din episodul 2 al interviului, care, când a venit, ca ministru al educației, în primul an de guvernare Băsescu-Tăriceanu, un guvern investit cu aceeași încredere mesianică pe care o primiseră CDR-ul și Emil Constantinescu în 1996, și a introdus drept criterii de promovare universitară cercetarea științifică publicată în jurnale științifice internaționale. S-a confruntat cu o revoltă uriașă din sistemul care votase inclusiv pentru Băsescu-Tăriceanu.

Las aici câteva seturi de date care să ne țină, poate, cu picioarele pe pământ:

România suferă, de ani de zile, de cel mai acut exod de creiere înalt calificate din lume.

Analfabetismul funcțional e, tot de mulți ani, la 50% în rândul absolvenților de liceu.

O investigație PressOne arată că, în România, cercetarea științifică a devenit o afacere profitabilă cu universitari care inundă jurnale predatory pentru recompensele pe care le primesc de la universități.

În fine, tot Mircea Miclea, într-o conferință din 2023, explora efectele perverse ale aplicării unui principiu profund occidental în universitățile românești: autonomia universitară, fundamentală pentru protecția universităților de presiuni politice și religioase, s-a transformat în România într-un mecanism al perpetuării narcisismului universitar și al unui indiferentism care poluează universitățile românești.

Să ne înțelegem: toate astea s-au întâmplat cu președinte și guvern pro-occidental. Nu sunt produsul suveranismului izolaționist, care n-a ajuns (încă) la putere în România.

Ministrul Educației și-a prezentat azi raportul privind starea educației, despre care a declarat că dacă nu va fi asumat, el nu va mai rămâne în funcție. Cred c-ar trebui să-l citim.

Problemele României rămân în instituțiile corupte, pline de clientelă de partid sau de oameni cu mentalitate de clientelă de partid, care și-au construit triburi care controlează autoritar instituțiile respective și îi hărțuiesc pe cei care nu li se supun. Nu se vor putea schimba peste noapte, iar dacă AUR rămâne singura opțiune anti-sistem, la următoarele alegeri, nu cred că România mai poate avea, realist, ieșire din capcana suveranistă.

A, simplu. Dezechilibrele sinaptice de concentrație de neurotransmițători.

Prostii reducționiste. Ține de experiențele psihologice traumatice din copilărie.

Nici vorbă. Sunt, de fapt, răspunsul la inechități politice sistemice, opresive, care perpetuează inegalități sociale.

Greșit. Realitatea e că sunt de fapt răspunsul la presiuni economice din societăți care creează și întrețin inechități sociale.

Și tot așa. Între timp, înțelegerea și tratamentul tulburărilor de sănătate mentală rămâne la un nivel rudimentar, limitat, indiferent de câte miliarde se toarnă în cercetare. Unul dintre motive e că fiecare dintre discursurile de mai sus înțelege o parte de adevăr. Problema e că nu e foarte clar care dintre discursurile respective a înțeles coerent realitatea și nici cum le-am putea realist integra, dar știm deja că e foarte naiv să nu le integrăm. E o ilustrare a parabolei elefantului examinat de orbi. Tulburările mentale sunt sisteme complexe și până n-o să găsim metode să le modelăm matematic ca sisteme complexe, e puțin probabil să progresăm.

Sună suficient de simplu, doar că nu e, având în vedere că iptoezele de mai sus emerg din discipline diferite, adesea complet separate academic și uneori reciproc ostile cu privire la tulburările mentale, ba care uneori își extrag și prestigiu profesional din ostilitatea față de celelalte domenii, care ignoră că, în realitate, ipotezele de mai sus nu sunt logic incompatibile (nimic nu oprește dezechilibrele de concentrație de neurotransmițători să fluctueze ca rezultat al inechităților sociale, economice etc., dând dreptate mai multor tabere simultan).

Electorat manipulat?

E posibil ca, citind titlul articolului, gândul să te ducă la argumentul pentru care emisiunea lui Lucian Mîndruță a fost sancționată de CNA pe 1 aprilie pentru un comentariu despre cum românii cu mai puțină educație au putut, cu ajutoarele sociale, face mai mulți copii decât intelectualii, iar asta a produs, în zilele noastre, un public captiv populismului politic, care e ușor de manipulat cu propagandă naționalistă simplistă.

Anul trecut, Călin Georgescu, un candidat cu o agendă deschis pro-rusă, care își exprimase la fel de deschis admirația pentru mișcarea fascistă legionară, pe care o considerase pe nedrept ostracizată și pentru mareșalul Ion Antonescu atunci când îi amenințase pe cei care susțineau o lege anti-extremism ca fiind trădători de țară, care catalogase scutul NATO de la Deveselu ca o rușine diplomatică și care promisese că, dacă ajunge președinte, partidele politice urmau să nu mai existe, asta alături de multe afirmații tranșant anti-știință și anti-medicină (Observator News a numărat 430 în total), a ajuns în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, șocând societatea românească și presa internațională, fără ca sondajele electorale să fi estimat rezultatul (dintre toate institutele de sondare, doar AtlasIntel și-a cerut ulterior scuze pentru eroarea de estimare).

Explicațiile post-hoc au început să curgă: bazat pe informații ințial anecdotice confirmate oficial la scurt timp, rețeaua de socializare TikTok fusese inundată, în săptămânile de dinaintea alegerilor, cu conturi false care făceau campanie candidatului Călin Georgescu. Pe 29 noiembrie, TikTok a anunțat că eliminase 66 de mii de conturi false înainte de alegeri și alte două “campanii” care făceau publicitate pentru Călin Georgescu după primul tur. În 2025, un raport al TikTok către Comisia Europeană arăta că proporția fusese mult mai mare: 6 rețele de influență cu zeci de mii de conturi false care făceau publicitate politică în România, care aveau în total 70892 de urmăritori.

Mai rămăsese de elucidat cine plătise campania: Moscova, s-a spus rapid, inclusiv de către serviciile de informații românești, ale căror rapoarte au stat la baza anulării alegerilor prezidențiale din 2024. Ba PNL, a spus o investigație Snoop.ro din decembrie 2024. Pentru scopul discuției noastre, măsura în care campaniile de promovare masivă a lui Călin Georgescu au venit din România, din Rusia sau din mai multe tabere simultan nu e atât de importantă. Importantă a fost concluzia: o campanie masivă de promovare a lui Călin Georgescu, inclusiv în afara campaniei electorale, îl urcase rapid și spectaculos pe locul 1 al alegerilor prezidențiale, iar toate declarațiile lui anti-democratice și anti-științifice nu generaseră niciun fel de îndoială în mintea alegătorilor, care ignorau reluările prezentate non-stop de televiziuni și intenționau să voteze în continuare cu el, așa cum intenționa și marea majoritate a votanților celuilalt candidat suveranist, George Simion, care nu intrase în turul 2, conform estimărilor principalelor sondaje (AtlasIntel, CURS).

S-a vorbit atunci de o isterie în masă. Social media fusese invadată de o campanie agresivă, care manipulase populația, iar Georgescu folosise discursuri scrise ca să genereze emoție (vezi spre exemplu Melania Medeleanu, Cristian Bolocan sau Mircea Toma). Modelele astea asumă că votanții sunt niște actori pasivi, reactivi la stimuli emoționali relativ simpli. Inundă-i cu stimulii respectivi, așa cum s-a întâmplat pe TikTok și ai un candidat în turul 2. Simplu, nu? La fel de simplă e și soluția: reglementăm și supraveghem foarte strict campaniile electorale pe social media, inclusiv TikTok și le spunem oamenilor să fie raționali.

Cam așa arată modelul sugerat implicit de discursul ăsta: ai un actor politic manipulativ care inundă social media cu mesajele și influențează o parte din votanți. Soluția e, deci, simplă: scăpăm de astea, scăpăm și de problemă. Există un procentaj din populație care crede că asta e soluția de care avem nevoie.

Am cam îndeplinit condițiile astea.

Pe 11 martie, Curtea Constituțională i-a respins candidatura lui Călin Georgescu la noile alegeri prezidențiale, iar aliatul lui cel mai apropiat, George Simion e departe de talentul lui oratoric: lupte și amenințări cu forțele de ordine, un dosar penal după agresarea fizică în Parlament a lui Virgil Popescu, la vremea respectivă Ministrul Economiei, o amenințare cu violul împotriva Dianei Șoșoacă, tot în Parlament, îl despart radical de stilul ezoteric și pseudo-profetic cu care Georgescu atrăsese alegătorii, iar reglementarea din partea TikTok a crescut semnificativ.

Ghici ce? Înscris în cursa pentru prezidențiale după blocarea lui Călin Georgescu, Simion a captat cam tot electoratul acestuia, așa cum arată un sondaj AtlasIntel din 10-13 aprilie, electorat care, precum în cazul lui Georgescu, nu e interesat de controversele care-i marchează cariera politică, de la faptul că în toată viața lui avusese un singur loc de muncă, că are interdicție de a intra în Republica Moldova și Ucraina și că a pierdut un proces cu Anatol Șalaru, fostul Ministru al Apărării din Republica Moldova, care afirmase că Simion se întâlnise la Cernăuți cu spioni ruși. Niciunul dintre detaliile de mai sus nu pare să îndepărteze același electorat suveranist de candidatul Simion.

Deși sondajele electorale au fost marcate de controverse care sugerează că diverse institute de sondare sunt părtinitoare pentru un candidat sau altul (vezi ce comentează Daniel Enescu sau Pavel Lucescu), o constantă e clară în toate sondajele: George Simion e pe primul loc în opțiunile de vot și e aproape sigur că va ajunge în turul 2. Același lucru îl arată și un sondaj AtlasIntel de pe 24 aprilie, neinclus în rezumatul HotNews.

Atunci, oamenii sunt pur și simplu încăpățânați în iraționalitate, am putea spune. E vina lor pentru că nu vor să înțeleagă că asemenea candidați n-au ce căuta la președenția unei țări democratice.

Ăsta e un alt model sugerat deseori zilele astea, nu doar de Lucian Mândruță (vezi aici opinii similare de la Mircea Mihăieș sau Teodor Baconschi sau newsletterul creat de Gabriel Bejan pentru HotNews care se numește chiar “Rațiunea, înapoi”). Alegătorii ca actori activi, iraționali, care caută cu orice preț să distrugă democrația care nu se potrivește cu viziunea lor irațională despre lume.

Mineriadele

Opinia lui Mîndruță nu e nouă și nici minoritară în discursul social din România și își are originea în 1990, când, imediat după prăbușirea regimului lui Nicolae Ceaușescu, după 42 de ani de brutală dictatură comunistă, societatea civilă a început să spere că România putea să devină o democrație liberală de tip occidental prin simpla prăbușire a regimului comunist. Intelectualitatea fusese într-o largă majoritate coalizată principial împotriva regimului Ceaușescu și a comunismului, iar proletariatul începuse să fie din ce în ce mai ostil aceluiași regim pe măsură ce măsurile severe de austeritate implementate în anii ‘80 au produs lipsuri majore pentru toată populația, de la penele zilnice de curent electric la lipsa de alimente și de căldură pe timpul iernii, totul culminând cu Revoluția.

Doar că dup-aceea au venit alegerile democratice. Pe 20 mai 1990, a șasea duminică după Paștele din acel an, atunci când, în Biserica Ortodoxă se sărbătorește vindecarea orbului din naștere, 85% din cei 14 milioane dintre românii care au venit la vot (o prezență niciodată repetată) îl alegeau președinte pe Ion Iliescu, liderul Frontului Salvării Naționale, un fost apropiat al regimului Ceaușescu, căzut în dizgrație în 1972, care se promovase ca un reformist liberal al comunismului. Pentru lumea intelectuală, trecutul lui Iliescu îl făcea nefrecventabil din start: un fost membru al Partidului Comunist care ajunsese în condiții dubioase în fruntea mișcării revoluționare din 1989, un semn evident că structurile de putere din comunism încercau păstrarea puterii politice, cel mai clar indicator că Revoluția anti-comunistă urma să eșueze dacă ajungea președinte.

Doar că, așa cum am spus, în 20 mai, veniseră alegerile. Gândiți-vă ce înseamnă o prezență la vot de 86%. Ai practic un studiu sociologic cu un eșantion imens (n = 14 826 616 din 17 200 722 cu drept de vot din 23,2 milioane populație totală), din care 12 232 498 votează Ion Iliescu. Șocul intelectualității a fost foarte mare pentru că modelul pe care-l imaginaseră era unul similar cu Modelul 1: un actor care își exercită puterea (de coerciție prin forță în cazul lui Nicolae Ceaușescu), iar oamenii (din nou, actori pasivi) îl urmează pentru simplul motiv că există influența externă acolo.

Cam așa arăta, la Revoluție și în primele luni ale anului 1990, modelul mental al românilor intelectuali, care, sub influența aversiunii anti-comuniste cvasi-generalizate în societate din anii ‘80, asuma că simpla îndepărtare a dictaturii comuniste era suficientă ca România să ajungă o democrație de tip occidental. Evident, șocul votului masiv pentru Iliescu și Frontul Salvării Naționale a fost mare: societatea românească se confrunta pentru prima oară cu încălcarea flagrantă a asumpțiilor unui model mental pe care și-l crease. Cu un eșantion de 86% din populație la alegeri, reprezentativitatea era covârșitoare, deci era clar că narativul prăbușirii comunismului ca suficientă pentru instaurarea democrației fusese unul foarte departe de adevăr.

Descurajată de rezultat, o mare parte din populația intelectuală (pro-occidentală și pro-democrație) care manifestase pe străzile Bucureștiului în primele 5 luni ale anului 1990, blocând Piața Universității cu proteste și scoțându-l din sărite pe Ion Iliescu, s-a retras de la proteste, lăsând însă în Piața Universității un procentaj suficient de mare de protestatari tenaci care blocau în continuare centrul orașului, acuzând fraude electorale și cerând demisia lui Iliescu.

Pe 13 iunie 1990, după ce trimisese forțele de ordine să bată manifestanții și să evacueze în forță Piața Universității, Ion Iliescu chema din Valea Jiului să apere rezultatul alegerilor din 20 mai peste 10 000 de mineri, printre care erau infiltrați ofițeri ai serviciilor de informații, mineri care nu doar că au bătut protestatarii care mai rămăseseră în piață, dar au intrat și în Universitate și i-au bătut la grămadă și pe studenți și pe profesori, țintiți predilect ca susținători ai protestatarilor și adversari ai votului din 20 mai, unele examene din 14 iunie susținându-se cu minerii la ușa sălilor de curs. Oficial, regimul Iliescu a numărat atunci doar 4 morți, dar estimările neoficiale au vorbit de peste 100. Rămâne neclar până azi câți n-au fost numărați oficial.

Cel mai important a fost însă gestul grupurilor de bucureșteni care, la trecerea minerilor care deja agresaseră violent protestatarii, au început să-i aplaude cu admirație.

Imaginile respective au șocat clasa intelectuală, iar simpatizanții minerilor au devenit rapid ținta urii și a dezgustului moral. Momentul mineriadei din iunie 1990 avea să scindeze definitiv societatea românească, separată deja de alegerile din 20 mai.

Trauma mineriadei a avut un efect social surprinzător în rândul intelectualității din România: între 20 mai și 13 iunie, lumea părea împăcată, chiar dacă profund întristată și descurajată, cu ideea că Ion Iliescu era preferat de majoritatea populației. Inclusiv ceea ce Cristian Tudor Popescu numea liderii informali ai pieței, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Stelian Tănase, au transmis că protestele se încheiaseră și rezultatul alegerilor trebuia acceptat.

După 13 iunie, trauma mineriadei a generat un narativ alternativ în rândul intelectualilor: România fusese o țară confiscată din calea unei democrații funcționale de regimul Iliescu și minerii care-l apăraseră. Dacă Ion Iliescu n-ar fi candidat la alegeri, iar mineriadele nu s-ar fi petrecut, România ar fi ajuns mult mai repede la o democrație funcțională. Narativul ăsta a dominat discursul societății civile de-a lungul ultimilor 30 de ani (vezi ce au spus de-a lungul anilor Cristian Tudor Popescu, Vladimir Tismăneanu, Gheorghe Falcă, George Arun).

Scindarea societății nu începuse, de fapt, la mineriadă, ci din ianuarie 1990: solidaritatea revoluționară din luna precedentă a românilor n-a rezistat, pentru că era, în realitate, iluzorie. Reîntorși în România din Franța și Marea Britanie, liberalul Radu Câmpeanu și țărănistul Ion Rațiu, care, în 1990, au reînființat două dintre partidele istorice ale României, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc, au fost imediat atacați: la începutul lui 1990, mii de muncitori mobilizați de Ion Iliescu și Frontul Salvării Naționale au luat cu asalt sediul PNȚ din București, încercând să-l linșeze pe liderul Corneliu Coposu și numai un blindat militar trimis de prim-ministrul Petre Roman l-a scăpat de furia mulțimii.

“Iliescu, te votăm, te votăm cu neamu’, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu” scandau aceleași mase mobilizate de aparatul FSN la începutul lui 1990 pe străzile Bucureștiului, iar în comentariile clipului de pe YouTube curge cu același dispreț pe care-l primiseră cei care aplaudaseră minerii în iunie 1990. Comparațiile cu suveraniștii de azi nu lipsesc din aceleași comentarii de pe YouTube.

Pe alte străzi ale Bucureștiului, în aceleași prime luni ale lui 1990, protestatarii anti-FSN își se arătau îngrijorați de un eventual eșec al Revoluției, în care forțele comuniste ar fi rămas la putere în România. Cele două grupuri erau, încă din ianuarie 1990, profund ostile reciproc.

Lovitura dată democrației din România de mineriada din iunie 1990 a fost într-adevăr semnificativă: într-o țară care abia a ieșit dintr-o dictatură comunistă brutală, cu prețul a peste 1100 de morți și a peste 3000 de răniți, miile de mineri care au devastat orașul și mai ales sediile partidelor de opoziție, au bătut și omorât intelectualii au generat un val de șoc în comunitatea internațională, care și-a retras sprijinul pentru România, îngrozită de faptul că risca să susțină un nou dictator sângeros în persoana lui Ion Iliescu (vezi aici povestea lui Gabriel Liiceanu, ajuns la Paris pentru o colaborare cu o editură franceză, care a fost refuzat brusc după ce imaginile de la mineriadă au fost difuzate în Franța și aici povestea lui Cristian Tudor Popescu, ajuns tot la Paris, care nu putea purta alte conversații cu francezii decât despre șocul mineriadei).

Doar că după mineriadă, s-a dovedit că propaganda regimului Iliescu din primele 6 luni produsese efecte sociale marcate: un sondaj IRSOP, făcut în iulie 1990, arăta că 76% dintre români au fost de acord cu evacuarea ocupanților Pieței Universității de către poliție; 66% au fost de acord cu apelul adresat populației de a veni în sprijinul autorităților, apel la care au răspuns doar minerii, aduși, de fapt, în mod organizat; 55% au fost acord cu aducerea minerilor; 27% au aprobat reprimarea Pieței Universității de către mineri, inclusiv distrugerea sediilor opoziției și vandalizarea Universității.

Am putea spune că doar 27%, o minoritate, au fost cei care-i aplaudau pe mineri. Realitatea e însă că 76%, care fuseseră de acord cu evacuarea centrului orașului în mod violent de forțele de ordine și 55% care fuseseră de acord cu aducerea minerilor nuanțau procentajul de 85% obținut de Ion Iliescu la vot: aproape toți votanții lui erau de acord cu violențe din partea forțelor de ordine, iar peste jumătate susțineau aducerea minerilor, chiar dacă nu violența directă din partea lor.

Asta înseamnă că, și dacă Ion Iliescu și-ar fi dat demisia deja în iulie 1990, oricine l-ar fi înlocuit din tabăra adversă avea o problemă serioasă de legitimitate.

S-a vorbit și atunci, ca și astăzi, despre cum presa aservită regimului Iliescu manipulase poporul: o realitate, în contextul în care presa publicase nenumărate fake-news-uri (le-am spune azi) conspiraționste. Apărut de mai multe ori la TVR, Ion Iliescu îi descria pe protestatari ca “certați cu ordinea publică”, mai târziu ca legionari care voiau să dea o lovitură de stat, iar Adevărul, organul principal de propagandă al FSN în 1990, publicase ceea ce chiar jurnaliștii de acolo aveau să numească, în 2013, “propagandă primitivă” împotriva protestatarilor din Piața Universității și apeluri la lichidarea membrilor opoziției.

Nesurprinzător, tensiunile au continuat și în 1991, când minerii s-au întors la București. Scindarea era una durabilă și rezistentă.

Narativul dominant ce avea să rămână în lumea intelectuală a anilor 1990 era cel al unor politicieni comuniști care manipulau poporul ca să confiște democrația care ar fi fost la doar câțiva ani distanță, dacă aceștia s-ar fi retras. De altfel, Duminica orbului de pe 20 mai 1990 și-a păstrat numele în cultura pop nu ca referință religioasă, ci ca ironie la adresa iraționalității (prezumate) a alegătorilor. Găsești variante ale narativului în toată cultura pop și discursul public al anilor ‘90 și 2000: Balanța și Prea târziu, filmele lui Lucian Pintilie, unde hoarde barbare de muncitori sau mineri agresează intelectualii și provoacă haos în societate (Pintilie avea să și descrie Balanța, într-un interviu din 1992 pentru Cahiers du Cinema ca o parabolă despre comunismul ca unică piedică în calea României spre democrația occidentală), interviul lui Liviu Tofan, și materialul lui Vlad Petreanu; inclusiv George Simion s-a legitimat prin atacuri la moștenirea politică a lui Ion Iliescu, deopotrivă la finalul anilor 2000, dar și în penultima campanie electorală.

Dar dacă n-am fi avut regimul Iliescu, mineriadele și manipularea? Erau realist singurele obstacole în calea democrației funcționale?

Așa cum au constatat Petre Roman și Theodor Stolojan, primii doi prim-miniștri post comuniști ai României, moștenirea industrială a comunismului lăsase o mare parte din populație angajată în fabrici falimentare. Era o masă critică a populației, care nu se putea reconverti profesional rapid și nici n-ar fi avut unde să se angajeze. Scapă cât vrei de bulinele negre ale moștenirii comunismului din modelul de mai sus, populația nu se va face albastru-democratică peste noapte pentru că albastrul-democratic însemna capitalism, ceea ce însemna economie de piață, iar trecerea de la economia centralizată a comunismului spre un astfel de sistem nu putea veni decât cu o prăbușire a acestui sector de populație.

Așa cum amintesc Stolojan și Vlad Petreanu, industria românească din comunism rămăsese dramatic în urma concurenței internaționale atunci când electronica se dezvoltase masiv, schimbând industria, iar România comunistă n-a putut ține pasul cu o astfel de dezvoltare, pentru că nu avea și nu putea dezvolta un sector de electronică atât de avansat. Petre Roman rezumă situația: “[Pentru] foarte multe produse în România, costul de producție era mai mare decât valoarea pe piață.” . Produsele de slabă calitate erau exportate în fostul bloc comunist, care dădea la schimb alte produse de o calitate similară. Venind prăbușirea comunismului, sistemul a dispărut, iar piețele respective nu mai existau. Final de drum pentru industria românească.

Problemele economice erau independente de iraționalitatea oamenilor și au marcat anii ‘90 în România: colapsul producției industriale care a produs o explozie a șomajului, reversul rapid al colectivizării pentru a restitui la nivel individual pământul confiscat de comuniști care a produs milioane de gospodării mici, fără productivitate, și o inflație masivă în primii ani de după Revoluție prăbușea continuu puterea de cumpărare a românilor, generând sărăcie sistematică.

Altfel spus, modelul 3 e o iluzie copilărească. Nu, votanții lui Ion Iliescu din 1990, 1992 (când a câștigat alegerile), 1996 (când le-a pierdut în fața lui Emil Constantinescu, primind totuși aproape 6 milioane de voturi) și 2000 (când le-a câștigat în fața lui Corneliu Vadim Tudor) nu urau principial democrația, nici pe intelectuali, nu erau iraționali și încăpățânați și din simplă încăpățânare insistau să voteze cu un lider comunist, pentru că erau nostalgici comuniști sau alte variante ale narativului care a dominat clasele intelectuale din România în anii ‘90. Pur și simplu nu aveau timpul și nici resursele ca să-și permită să le pese vreodată în mod principial de democrație. România nu rămăsese în urmă pentru că nostalgici comuniști țineau cu Iliescu și cu minerii, ci pentru că tranziția dintr-un regim comunist cu o economie centralizată falimentară la o democrație cu economie de piață funcțională e turbulentă, complicată și inevitabil traumatică pentru categoriile sociale vulnerabile, care nu vor vota cum vrei tu doar pentru că scrii supărat la gazetă că sunt iraționali.

Pur și simplu, nu așa funcționează sistemele complexe.

Nimic din toate astea nu e un argument pentru diminuarea responsabilității pe care o poartă regimul Iliescu pentru mineriade și pentru corupția și populismul pe care le-a patronat între 1990 și 1996, dar corupția și populismul au eficiență mult mai limitată dacă n-au un public constrâns să le fie tributare.

Da, dar rămâne fără răspuns întrebarea cum ar fi arătat România fără Iliescu și FSN (devenit PDSR, predecesorul PSD de azi)?

Inegalități sociale și suveraniști care nu-s săraci

În 1995, la Snagov, toate forțele politice ale României (de la PDSR-ul lui Ion Iliescu la extremiștii din Partidul România Mare al lui Corneliu Vadim Tudor, evident alături de toate forțele democrate, precum PNL, PD, PNȚ) au semnat un acord istoric prin care se angajau să înscrie România pe drumul aderării la Uniunea Europeană și NATO, un parcurs pro-occidental nenegociabil, care a și fost implementat în următorul deceniu. Deși în 1991, regimul Iliescu semna, prin Ministrul de Externe Adrian Năstase, la Moscova un acord prin care România se angaja să nu intre în alianțe internaționale fără acordul Rusiei, după prăbușirea Uniunii Sovietice de la sfârșitul aceluiași an, speranța regimului Iliescu pentru un parteneriat rusesc devenise din ce în ce mai puțin fezabilă, iar acordul cu U.R.S.S. caduc.

Asta a însemnat că reformele instituționale, economice și politice pentru a alinia România la arhitectura europeană și NATO trebuiau implementate rapid, în doar câțiva ani.

În 1996, Ion Iliescu și PDSR au pierdut în sfârșit alegerile, câștigate de Convenția Democrată, o alianță a partidelor anti-comuniste (PNL, PNȚ), împreună cu partide mai mici de opoziție și cu Partidul Democrat, desprins în 1992 de PDSR și condus de Petre Roman. Emil Constantinescu, rectorul anti-comunist al Universității București, a fost ales președinte din partea Convenției, învingându-l pe Ion Iliescu.

Programul electoral al Convenției Democrate fusese apropiat de Modelul 3 actualizat: eliminarea PDSR-ului din pozițiile de putere ale statului, deopotrivă guvern și președinție, implementarea unei legislații anti-comuniste și anti-corupție, care ar fi trebuit deopotrivă să introducă reformele necesare pentru aderarea la NATO și Uniunea Europeană și să producă în România o democrație de tip occidental cu un nivel ridicat de trai . În 2000, după 4 ani de guvernare CDR, șomajul ajunsese la rate record, instabilitatea economică era debilitantă, iar o mare parte din populație ajusnese la limita sărăciei, generând un dezastru de capital politic: știind că nu mai avea nicio șansă la un an doilea mandat, președintele Constantinescu și-a anunțat retragerea din viața politică, PNȚ n-a reușit intrarea în parlament, iar PNL și PD au obținut cu greu scoruri de peste 5% care să nu le rezerve aceeași soartă și, cel mai important, extremistul fascist Corneliu Vadim Tudor, care în 1998 promitea că avea să conducă România “cu mitraliera”, a ajuns în finala alegerilor prezidențiale și doar o coalizare de ultim moment a românilor în a-l vota (cu un gust teribil de amar) din nou pe Ion Iliescu l-a oprit pe Vadim să ajungă președinte.

Așa cum spune raportul Wilson Center, despre guvernarea CDR: “The cabinet took office with a clear agenda but little sense of how difficult it would be to implement it”.

Altfel spus, prima încercare sistematică de a implementa modelul socio-economic visat de intelectualitatea română în anii ‘90 s-a soldat cu propulsarea primei variante de suveranism extremist la vârful puterii politice.

De ce? Pentru că sistemele complexe nu funcționează unifactorial. Emil Constantinescu însuși avea să declare că alianța CDR avusese o misiune mult prea grea, renunțarea la moștenirea comunismului nefiind nici pe departe suficientă prin înlocuirea liderilor politici, așa cum se sperase până în 1996.

O luaseră razna în 4 ani votanții care în 1996 aduseseră CDR la guvernare și președinție? Evident nu, însă haosul politic și economic și sărăcia care n-au putut fi eradicate în anii guvernării CDR 1996-2000 (și pentru care Emil Constantinescu și-a cerut scuze la final de mandat) au arătat că nu poți pur și simplu cere declarativ cetățenilor să voteze democratic, dacă votul respectiv devine atât de flagrant contrar intereselor lor economice.

E ceea ce Mircea Miclea, citându-l pe psihologul german Gerd Gigerenzer, a numit “raționalitate ecologică”: indivizii nu votează cu extremiști pentru că sunt iraționali, ci pentru că aceștia le promit credibil beneficii pe care alte forțe politice nu le (mai) pot livra. Întrebarea devine atunci: în ce măsură partide non-extremiste pot să producă într-o societate, la un moment istoric dat, bunăstare suficientă pentru populație? Dacă momentul istoric (economia, războaiele de la graniță, corupția) nu permit bunăstare suficientă cu partide non-extremiste, o parte din populație va vira inevitabil către extremism. Democrația pe care ne-o doream în România presupunea o tranziție care a însemnat împingerea spre sărăcie a unor clase sociale vulnerabile și atunci a avut loc un viraj spre extremism. Nu pentru că respectivele clase sociale detestau principial democrația, nu pentru că erau nostalgice după Iliescu sau după ceaușism, nimic din explicațiile psihologizante pop care dominau narativul intelectualității în ani respectivi. Nu era o populație anti-intelectualistă sau nostalgică după dictatura comunistă, ci o populație acaparată de realitatea că drumul spre democrație îi reducea dramatic opțiunile de bunăstare.

Ideea că, fără mineriade, toate astea nu s-ar mai fi întâmplat era doar o fantasmă.

Din anii 1990 și până azi, România a avut o mobilitate socială scăzută: copiii și nepoții celor care erau cei mai vulnerabili la sărăcie în primii ani de după 1989 sunt azi cam tot la fel de expuși riscului de sărăcie și excludere socială precum părinții și bunicii lor, iar România are, de când a intrat în UE, procentajul cel mai ridicat de cetățeni care trăiesc în sărăcie.

Modelul care atribuie creșterea interesului pentru extremism de dreapta dificultăților economice e unul robust, care a fost studiat în multe societăți europene și care traduce frustrarea și anxietatea statutului socio economic scăzut în preferințe crescute pentru extrema dreaptă (mai ales când se produce scădere în statut socio-economic). Altfel spus, afirmația lui Lucian Mîndruță nu e doar ne-etică, sancționabilă de către CNA, spune-i cum vrei, e pur și simplu factual greșită: ajutoarele sociale pentru populațiile vulnerabile mai degrabă reduc riscul de a susține extrema dreaptă. E pur și simplu un model care poate fi testat.

Puteți vedea cât de repede se complică un model în care am introdus doar câțiva factori economici. N-am mai pus în modelul 3, spre exemplu, ascensiunea necontrolată a puterii serviciilor secrete, moștenitoare într-o formă sau alta a Securității sau a serviciilor de informații ale armatei din comunism, care au creat sau au acaparat trusturi de presă pentru a manipula populația împotriva reformelor care le-ar fi scăzut din puterea politică, așa cum n-am pus nicio variabilă psihologică, de la personalitate la probleme de sănătate mentală la stiluri cognitive la stiluri de reglare afectivă și nenumărate alte variabile similare care complică rapid foarte mult traiectoriile indivizilor în contextul social despre care vorbim.

Un model pur economic de inegalitate socială rămâne naiv. Dacă te uiți la ce impact au factorii de personalitate într-o sumă întreagă de consecințe de viață, e clar că indivizii supuși la adversitate economică vor reacționa foarte diferit în funcție de trăsăturile de personalitate.

Există un segment de votanți unde suveranismul conspiraționist nu e deloc produs de instabilitate economică și risc de sărăcie și excluziune socială: militarii, deopotrivă cei activi și cei retrași, au o preferință suveranistă accentuată, multe grupuri de social media pe care petrec timp militarii pensionați fiind penetrate de propagandă suveranistă și conspiraționistă. Statutul lor economic și social e departe de cel al românilor vulnerabili la sărăcie și excludere socială, care muncesc ca cetățeni de mâna a doua în Europa de vest, unde nu s-au simți niciodată integrați și de unde votează suveranist ca protest împotriva clasei politice din România.

Mai mult, nu toți cetățenii vulnerabili la sărăcie care au emigrat forțat ca să scape de sărăcie sau care se luptă cu un statut socio-economic modest în România optează pentru suveranism: în martie, după interzicerea candidaturii lui Călin Georgescu, a devenit viral comentariul unui român din diaspora care amintea că nu toți cetățenii nemulțumiți de clasa politică votează suveranism: cu 50% prezență la vot, suficient de mulți cetățeni vulnerabili și fără studii superioare s-au abținut de la vot. Sărăcia nu i-a împins spre suveranism, așa cum nici lipsa studiilor superioare nu i-a împins spre suveranism.

E însă atât de ușor să direcționezi atenția publicului spre o variabilă sau alta. Întrebi votanții lui Călin Georgescu dacă au studii superioare. N-au? Lipsa de educație, concluzionezi mulțumit. Îi întrebi ce venituri au. Scăzute? E de la sărăcie, îi arunci în față celui care tocmai a scris că e lipsa de educație. Exact ca în luptele eterne despre cauzalitatea tulburărilor psihiatrice, poți petrece o viață în lupte de tranșee convins că duci lupta cauzei bune împotriva unor ticăloși sau a unor ignoranți care nu vor să vadă adevărul, în timp ce ei fac la fel.

Da, cifra de 13% dintre votanții lui Călin Georgescu care au studii superioare îți sugerează că educația universitară joacă un rol în atracția spre suveranism, dar e o relație directă, de cauzalitate sau e una mediată de vulnerabilitate la sărăcie care interacționează cu factori de personalitate și alți factori pe care nu-i înțelegem? Și chiar dacă ar fi o relație directă: studiile superioare te fac mai puțin vulnerabil la realul uriaș ecosistem de dezinformare care există pe Internetul românesc, putem de mâine să creștem brusc numărul absolvenților de studii superioare?

Modele mai complexe: exoduri de creiere, contagiuni sociale și alte piedici în a schimba societatea peste noapte

„Mă refer, în primul rând, la ideea că guvernarea CDR a fost una dezastruoasă, în condițiile în care cei care au lansat această pseudo-teorie știau foarte bine în ce hal am preluat țara în 1996, cu visteria goală, cu datorii imense, cu sistemul bancar aflat în colaps și cu o corupție cvasi-generalizată, lucruri care nu s-au mai regăsit în momentul încheierii mandatului meu.” spunea fostul președinte Emil Constantinecu în 2010.

E ușor să decretăm că de mâine îmbunătățim educația în România, doar că ăsta e un alt model naiv, unifactorial, care prezumă că implementarea lui depinde tot de un model unifactorial: voința politică. Vrem educație mai multă ca să scădem numărul cetățenilor care cred în fake news? Perfect. O implementăm.

Cam ca în modelul 4 își îmaginează multă lume că funcționează lucrurile. Nivelul educației superioare s-a prăbușit din cauza incompetenței politice, iar insuficiența absolvenților de învățământ superior, care să nu mai fie manipulabili de extremism politic, e produsă de lipsa de voință politică. Nu se dorește, cum s-ar spune. Dacă s-ar dori, s-ar putea.

E adevărat că suntem pe ultimul loc în Uniunea Europeană la procentajul de cetățeni care au studii superioare (în jur de 20% față de puțin peste 30% media europeană), dar e asta strict din cauză că nu există voință politică, așa cum propune modelul 4?

În realitate, sistemul românesc de învățământ superior aleargă deja de mulți ani să prindă din urmă procentajul de cetățeni cu studii superioare din Uniunea Europeană: dacă în anul universitar 1989-90, România avea în jur de 164 000 de studenți înscriși, până în 1994-1995 ajunsese deja la 400 000, o creștere enormă, de peste 70%, în doar 4 ani (Banca Mondială, vezi Tabelul 1). În 2010, ajunsese la vârful istoric de 951 360 de studenți. Știți care e problema? O creștere de peste 450% în 20 de ani era complet neacoperită socio-economic. Educația universitară e un efort financiar destul de mare și ai nevoie de o populație care să-și permită să-și trimită copiii la facultate. Între 1990 și 2000, am văzut ce haos economic fusese, iar după 2000 nivelul de trai și puterea economică a românilor în niciun caz nu a crescut cu asemenea procentaje.

Niciuna dintre țările occidentale nu avuseseră asemenea creșteri bruște, pentru că nu avuseseră nevoie să alerge peste noapte după procentajul respectiv, dat fiind că, după Al Doilea Război Mondial, avuseseră creșteri economice stabile, progresive, care permiseseră populațiilor să se îndepărteze de sărăcie, să-și trimită copiii la universitate, însă în mod progresiv, pe mai multe generații. Pentru sistemul universitar românesc, o asemenea explozie era echivalentă cu tipărirea masivă a banilor pentru a rezolva o criză economică. Ce se întâmplă dacă faci asta? Produci inflație, devalorizezi moneda și prăbușești economia. Exact asta s-a întâmplat și cu sistemul universitar românesc: după 2010, s-a înregistrat o prăbușire a numărului de studenți până azi, când am ajuns la 544 000 de studenți.

Astea sunt doar câteva din complicațiile masive dacă încerci să aplici naiv, așa cum își dorește o parte însemnată a electoratului român, modelul 4, în care aplicăm pur și simplu unifactorial o “voință politică” și creștem numărul de absolvenți cu studii superioare, ca să încercăm să scădem numărul votanților extremiști. N-am introdus aici complicațiile economice și politice ca să implementezi asemenea creșteri. Din 1990 și până azi, Mircea Miclea rămâne singurul ministru al educației care și-a dat demisia pentru că educația nu primise procentul (de 6%) din PIB promis inițial, în campania electorală. Realitatea e însă că, pentru a aloca atâtea resurse educației, ele trebuie luate de undeva, din alte sectoare sociale. Ca să faci asta, înseamnă să produci frustrare în alte sectoare sociale, să dai muniție electorală opoziției, care te va critica având luxul de a nu trebui să rezolve problema, vei pierde puncte electorale, un întreg sistem complex se pune în mișcare și acolo.

Totodată, n-am inclus aici nici exodul masiv de creiere cu care se confruntă România. Deopotrivă în anii 1990, după Mineriade, dar accelerat după aderarea la Uniunea Europeană din 2007, un procentaj din ce în ce mai mare de români înalt calificați au ales să părăsească definitiv România, un exod care a afectat masiv universitățile românești. Astăzi, datele Băncii Mondiale arată că România suferă, de mult timp, de unul dintre cele mai grave exoduri de creiere înalt calificate din întreaga lume.

Da, apartenența la Uniunea Europeană ne-a adus beneficii enorme (ca să mai respingem rapid o idee - aceea că românii ar fi pro-ruși sau anti-UE sau anti-NATO, procentajele sunt 14% pentru primele două și 4% pentru ultima, așa că toate fotografiile cu cozile din România comunistă, cu imagini din Coreea de Nord sau știrile cu abuzuri polițienești din Rusia care curg pe Facebook drept critici la votul suveranist sunt aiuritoare), dar a venit și cu costurile pierderii accelerate a cetățenilor înalt calificați, având în vedere că după 2007, românii au putut circula și munci liber în Uniunea Europeană, de unde, așa cum spunea actualul ministru al educației, Daniel David, e iluzoriu să sperăm că o să-i mai putem aduce înapoi.

În contextul ăsta, să încerci să crești numărul absolvenților de studii superioare, în speranța că ai să scapi de conspiraționism și vot suveranist, nu e altceva decât o iluzie, mai ales cu rate de analfabetism funcțional de peste 40% în rândul absolvenților de liceu de peste un deceniu în România.

“Facultățile de psihologie, chiar și cele bune, din Consorțiul Universitaria, s-au transformat mai mult sau mai puțin în, nu știu, în școli de arte și meserii mai degrabă, da, e ca și cum i-ai învăța pe studenți tâmplărie mai degrabă, decât … adică dacă te uiți la calitatea absolvenților noștri, nu-i grozavă […] sunt limitați, creăm tâmplari, creăm oameni care pot să funcționeze în cabinet și să facă A și B și C și-atât și dacă i-ai scos de-acolo, la revedere.” spune Dragoș Iliescu, directorul școlii doctorale de psihologie, despre studenții la psihologie din România, iar un raport ARACIS din 2019 sugerează că percepția despre calitatea studenților pare să fie una generalizată printre profesorii universitari din România, în timp ce protestele studențești sunt frecvente, reflectând nemulțumirile profunde ale unor studenți care observă anual că ofertele de admitere le făcuseră promisiuni nerezonabile, într-o Românie în care mai puțin de 50% din absolvenții de studii superioare lucrează în domeniul pe care l-au studiat la universitate.

Altfel spus, fantasma unei părți însemnate din populație, că totul se poate rezolva peste noapte “cu educație” e calea spre a produce suveraniști conspiraționiști cu diplome universitare, nu cetățeni mai educați care ar putea realist să evalueze problemele votului pentru candidați suvaranist-conspiraționiști.

Modelul 4 refăcut e încă foarte departe de complexitățile lumii reale, în care actorii respectivi interacționează între ei și se influențează reciproc, prin diverse mecanisme sociale. Dacă ne ducem înapoi la modelele 1 și 2, vedem că influențarea spre suveranism conspiraționist se făcea acolo doar prin contact direct cu liderii politici (pe care poporul îi vede la televizor, îi citește în presă, îi vede pe social media), însă în realitate o parte non-trivială din varianța opțiunilor politice suveranist-conspiraționiste se datorează contagiunii între membrii societății: prietenii și familiile se influențează reciproc și își construiesc identități de grup bazate pe opțiunea lor de vot (iar când reprezentații a două grupuri intră în contact deseori ies conflicte, dar care nu schimbă opțiunile de vot, așa cum se întâmplă la sărbătorile de care are groază multă lume, care nu vrea să-și aducă aminte că unii membri ai familiei lor, cu alte valori, votează cu un candidat cu valori radical opuse de candidatul lor preferat). Să le transmiți la televizor sau pe social media să nu mai voteze suveranist e o iluzie, pentru că se bazează pe asumpția complet ruptă de realitate că oamenii votează suveranist din lipsa unei voci care să le spună să nu voteze suveranist (așa cum programele de tip Scared Straight, în care polițiști încearcă să-i sperie pe elevi să comită infracțiuni sau să consume droguri nu funcționează deloc eficient, pentru că motivul infracțiunilor sau ale consumului de droguri nu e lipsa unui polițist în viața adolescenților care să le spună “nu faceți asta” ).

De ce e atât de greu să modelăm problemele astea în sisteme complexe? Pe de o parte, pentru că nu avem știință comportamentală robustă: în ultimul deceniu, criza replicabilității din psihologie ne-a arătat că un procentaj important din rezultatele clasice din psihologie (mai ales în psihologia socială, care ar fi atât de relevantă) sunt nereplicabile. În același timp, dimensionalitatea unor astfel de modele e enormă (sute sau mii de variabile care se influențează reciproc simultan, nu în relații liniare, ci mai degrabă în relații complexe sau emergente), măsurarea acestor constructe e complicată și controversată, pentru că nu avem unități sau modele de măsurare foarte robuste, lipsa posibilității de a face studii controlate de laborator în care să manipulăm experimental la nivel de populație suficiente variabile care ne-ar interesa pentru un fenomen anume e evidentă, resursele economice uriașe de care e nevoie pentru colectarea unor date atât de robuste și alte resurse la fel de mari necesare pentru modelarea lor sunt inaccesibile, toate astea fac foarte complicată modelarea matematică în sisteme complexe a oricărui fenomen social care ne-ar putea interesa, deci data viitoare când auzi despre tot felul de predicții făcute pe baza big data, e bine să fii precaut. Suntem încă destul de departe.

Cu toate astea, unul dintre rezultatele robuste din psihologie, e limita severă a memoriei umane de lucru, capacitatea noastră de a ține în câmpul atențional o cantitate de informație. Dacă te gândești la cât de greu e să jonglezi în minte cu mai mult de unul, poate două numere de telefon poți s-o conștientizezi. De aici, putem deduce cât de departe de realitate e pretenția că opiniile noastre intuitive, pe care le recităm ritualic ori de câte ori avem pretextul favorabil, ar putea aproxima rezonabil realitatea socială, economică și politică. Explicațiile unifactoriale în jurul cărora suntem perpetuu tentați să ne construim identități individuale și de grup sunt inevitabil incomplete, cel mai adesea delirant de incomplete.

După alegerile prezidențiale din 4 și 18 mai, România va rămâne la fel de scindată și de disfuncțională. Iluziile despre mobilizări colective și despre lupte cetățenești împotriva corupției sunt bazate pe modele irațional de incomplete pe care le-am exemplificat mai sus și pe altele similare. Măcar dac-am reuși să renunțăm la fantasmele unor soluții unifactoriale care să producă schimbări sociale și economice masive. Specia umană își pune singură frână de secole întregi militând insistent sau implementând intempestiv astfel de soluții, cu speranța că reformele masive sunt imediat după colț.

Reformele masive durează ani, uneori decenii și necesită resurse pe care, realist, puține societăți le pot concentra. E puțin probabil ca România să poată deveni una dintre ele.

Să ne obișnuim, poate, măcar cu ideea asta, dacă vrem să folosim resursele pe care le avem pentru reformele limitate pe care le-am putea, eventual, face.

Am scris anterior despre activitatea mea ca avertizor în interes public la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Am vorbit despre cum, refuzând presiunea decanului de a favoriza două studente la examen, am fost sancționat disciplinar ilegal, sancțiunea fiind anulată de către instanțe, așa cum arăta materialul PressOne publicat de Bianca Felseghi în 2024 și am vorbit și despre multiple alte încălcări ale legii și regulamentelor, de la plagiate masive mușamalizate de către conducerea Facultății de Psihologie, la cadre didactice care nu-și țin cursurile, la studenți care stau în picioare la ore pentru că facultatea nu are spații didactice și despre cum am fost tras pe linie moartă, ca să nu mai semnalez studenților aceste încălcări, normându-mi-se doar cursuri opționale, la care nu se înscria niciun student, conducerea ignorând semnalarea mea că nu aveam studenți la curs, în materialul publicat de Andreea Archip pentru Școala9 și Hotnews.

Drept represalii, conducerea facultății mi-a fabricat o nouă anchetă disciplinară, în care am fost acuzat de “furt de timp” pentru că la cursurile opționale respective nu se înscriau studenți.

Am vorbit despre ancheta disciplinară, începută în februarie, în materialul publicat de Liviu Ardelean pentru Educație Privată, dar și aici, unde am explicat că demersurile conducerii au ca scop, pe lângă represalii, încălcarea libertății mele academice garantate de Legea Învățământului, prin cenzurarea mea ca să nu le mai vorbesc studenților despre problemele de replicabilitate ale psihologiei, am continuat aici, unde am descris prima anchetă disciplinară, unde presa n-a fost primită, înregistrarea audio n-a fost permisă, iar conducerea a încercat să-mi ascundă documente din anchetă, țipând la mine că mi le dăduse, până au trebuit să recunoască într-un final că încearcă să mă mintă pe față, un membru al comisiei de anchetă dându-și demisia pentru că nu voia să hărțuiască un avertizor, după care aici am dezvăluit cum un al doilea membru al comisiei de anchetă disciplinară demisionase, tot pentru că nu voia să participe la hărțuirea unui avertizor și, în fine, în acest material foarte citit, în care am arătat cum mi se orchestrase o acțiune de kompromat în care o studentă a încercat să mintă cu un cont fals de Facebook că ar fi fost un student al unei generații anterioare terorizate de mine, după care s-a deconspirat accidental și a șters tot ce postase, precum și legăturile de strânsă colaborare și amiciție pe care le avea pe contul de Facebook cu unul dintre membrii comisiei de anchetă disciplinară.

Așa cum spuneam în investigațiile anterioare, sancțiunea disciplinară era deja dată încă dinaintea începerii anchetei disciplinare. Nu se punea vreun moment problema de o anchetă disciplinară onestă, în conformitate cu Codul Muncii și Legea Învățământului, în care o comisie să analizeze obiectiv apărările mele, să constate dacă s-a comis vreo încălcare a Regulamentului intern și abia dup-aceea să dea un verdict. Nici vorbă. Sancțiunea era ordonată de către conducere încă de anul trecut, se știa că va fi aplicată, eforturile lor fiind strict găsirea unor colegi care să execute ordinul de represalii la adresa avertizorului.

Pe 28 martie a avut loc a doua anchetă disciplinară, amânată repetat de pe 12 februarie, când conducerea încercase să îmi ascundă documente, respectiv 11 martie, când al doilea membru al comisiei de anchetă își dăduse demisia. Exact cum anticipam, am fost ignorat, mi s-a cerut să răspund la niște întrebări standard, iar președintele comisiei de anchetă disciplinară a așteptat nerăbdător să termin ce aveam de spus ca să înceapă să recite rapid că tot ce spusesem era irelevant, pentru că îmi înlătura apărările pe care le prezentasem, pe care nu le găsea credibile. Motivul era unul simplu: bifarea de formă, ritualică, în mare viteză a art. 252 (c) din Codul Muncii, care obligă instituția să precizeze în decizia de sancțiune disciplinară cum și de ce s-au înlăturat apărările salariatului cercetat disciplinar.

E evident de aici că sancțiunea era deja dată și nu se putea pune vreo secundă problema unei anchete oneste. Ședința s-a încheiat, toată lumea a plecat, fiind vorba doar de formalități de semnare a deciziei de sancțiune deja date cu mult înainte de începerea anchetelor mele disciplinare.

Toate bune și frumoase, decizia a fost semnată de către toți membrii comisiei de anchetă, a fost validată de către Consiliul Facultății de Psihologie și a plecat în mare viteză spre Rectorat.

Doar că a intervenit o mică problemă.

Unul dintre membrii comisiei a intrat la pușcărie.

La propriu.

Domnul Ovidiu Cristian Tudorean, coleg din cadrul Facultății de Psihologie, membru al comisiei de anchetă disciplinară care îmi semnase sancțiunea disciplinară, își aștepta condamnarea cu executare pentru un accident de circulație provocat sub influența băuturilor alcoolice în 2024, condamnare care a venit pe 3 aprilie, imediat după ce-mi semnase sancțiunea disciplinară.

Aici intervine un detaliu spectaculos: așa cum arată materialul de presă din Ziarul de Iași, domnul Tudorean era recidivist.

Stați puțin.

Înainte de împlinirea termenului de reabilitare?

Atunci cum era domnul Tudorean angajat, așa încât să poată fi legal membru al comisiei de disciplină, având în vedere că Legea 199/2023, prevede clar, la art. 201 (7): “Nu pot ocupa o funcţie didactică în învăţământul superior persoanele condamnate penal definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni pentru care nu a intervenit reabilitarea.”?

Am întrebat Rectoratul cum fusese angajat domnul Tudorean și dacă se încălcase Legea 199/2023. Răspunsul îl vedeți mai jos:

No further comments.

A.

Aha.

Am întrebat cum a fost angajat domnul Tudorean și dacă se încălcase Legea, mi se răspunde că Universitatea a aflat din presă despre condamnarea lui din 2019 și oricum nu mai e angajat din ziua condamnării sale cu executare.

Să mai repetăm odată întrebarea?

Cum a fost angajat până în 2025 cineva care avea deja o condamnare penală definitivă pentru care nu intervenise reabilitarea, legea interzicând acest lucru din 2023, salariat care a ajuns, coincidența naibii, tocmai în comisia de anchetă disciplinară care hărțuiește un avertizor în interes public?

Vom primi vreodată vreun răspuns?

Puțin probabil.

Cert e însă că unul dintre membrii comisiei de anchetă disciplinară, care a semnat pentru sancționarea mea disciplinară, e astăzi la pușcărie pentru recidivism în conducerea autoturismului sub influența alcoolului. Asta rămâne un fapt.

Sancțiunea disciplinară nu mi-a fost comunicată nici până la acest moment. Nu mi-a fost comunicat nici că n-aș fi fost sancționat.

Cât va trebui să mai aștept?

Nu știm, să mergem să sărbătorim liniștiți Paștele, consemând încă un episod la documentarul despre cum e să fii avertizor în interes public la prima universitate a României.

Să nu uităm nici că, la momentul ăsta, decanul și directorul de departament, care mă hărțuiesc de ani de zile, și-au numit la facultate această comisie de anchetă disciplinară formată doar din lectori universitari, deci o comisie de anchetă care nu îi mai poate atinge, dat fiind că art.177 din Legea învățământului spune că e nevoie de membri cu gradul didactic cel puțin egal cu al celui anchetat, ambii având grad de profesori.

Deja nici nu mai contează cât de departe merg cu hărțuirea și câte astfel de situații patronează vreunul dintre membrii conducerii. Sunt disciplinar intangibili.

Să ne bucurăm.

Sărbători fericite.

Kak isvestno.

“După cum se știe.”

În cultura pop a anilor ‘70-’80, sintagma era o ironie amară la adresa modului în care se dicta adevărul în statele aflate sub dictaturi comuniste din estul Europei. Adevărul era impus în funcție de interesele partidului comunist și livrat cu dogmatism bombastic prin fraze de tipul “după cum se știe”. Cine nu era de acord devenea pe loc dușman al poporului și risca represalii.

Scriu și vorbesc public de mai mulți ani, ca avertizor în interes public, despre încălcările legii de la Facultatea de Psihologie de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care au apărut în investigații PressOne, Școala9 și HotNews sau Educație Privată. Drept represalii, conducerea facultății m-a sancționat ilegal fără să fie interesată că sancțiunea disciplinară avea să fie anulată de instanța de fond și de apel.

Pentru că adevărul contează prea puțin atunci când îl poți impune abuziv în facultate, din poziții de putere, prin sancțiuni disciplinare.

Kak isvestno.

De atunci, pentru a mă hărțui conducerea mi-a orchestrat o nouă anchetă disciplinară, în care m-a acuzat de “furt de timp” pentru că la o disciplină opțională pe care o predau nu se înscriu studenți, deși raportez asta, ca avertizor, de mulți ani de zile.

Ieri, la postarea prin care anunțam încă un material de presă care dezvăluie hărțuirea la care sunt supus ca avertizor în interes public la Facultatea de Psihologie de la Universitatea“, primesc un comentariu de la un aparent fost student, care mă acuză că aș fi hărțuit și umilit studenții generației lui.

Ce aflăm de aici? Că lumea trebuie să știe că lucrurile nu-s chiar așa cum s-a scris în presă și că pretinsul avertizor are de fapt un trecut foarte întunecat.

“Noi, studenții”.

Noi.

Ar exista un grup mare de oameni care nu au fost ascultați și care știu ei cine e de fapt Dumbravă.

L-am rugat să-mi detalieze cu dovezi afirmațiile făcute.

Am aflat că nu era nevoie de dovezi, pentru că lucrurile erau “știute”.

Am aflat, deci, că obligația mea era să “cer” presei să vorbească cu studenții, deși presa făcuse asta. Am aflat și că le pierdeam timpul studenților cu discursuri care nu au legătură cu materia, deși de ani de zile tot ce spun la toate cursurile și seminariile e înregistrat, iar multe dintre cursuri le-am postat și continui să le postez online. N-ar fi atât de simplu să dovedești că fac asta la cursuri? Cum se face că nu poți niciodată proba asta cu înregistrări, deși există zeci și zeci de ore?

Kak istvestno.

Și deodată, se întâmplă ceva ciudat. În mijlocul acestui schimb de replici unu la unu cu nou meu prieten Marius Bălan, apare un alt cont, cu un alt nume, care răspunde la persoana întâi, ca și cum ar fi făcut parte din conversație.

A părut ciudat până când, câteva zeci de secunde mai târziu, mesajul a dispărut și a reapărut identic, semnat de data asta de Marius Bălan.

A fost clar deodată că era vorba de un cont fals al unui troll care, de priceput ce era, îmi răspunsese din greșeală de pe contul personal și își autodezvăluise identitatea.

M-am uitat mai cu atenție la cine era Marius Bălan. Cont cu zero postări. Markerul clasic al unui cont fals de troll.

De acolo, a mai fost doar un pas să găsesc imaginea de tip stock images, pe Adobe Stock. Dacă vrei să fii și tu noul nostru prieten Marius Bălan, dă click acolo și cumpără și tu fotografia.

I-am spus persoanei reale că se vede cine e și că are cont fals, inițial a apărut din nou sub numele real și a încercat să acrediteze disperată ideea că ar fi altă persoană, care e de acord cu Marius Bălan. După care a șters tot.

Marius Bălan, al cărui cont era aici, nu mai există. S-a evaporat. A început să își șteargă disperată și de pe contul real informațiile despre parcursul academic și carieră. Vă puteți imagina de ce.

“Știu că e foarte posibil să ștergeți acest comentariu“. Ce să vezi, nu l-am șters eu, l-a șters chiar trollul. Ce ironie, nu?

Iată cel mai important aspect: Această persoană nu mi-a fost niciodată studentă. Am verificat. Pretinsele interacțiuni în care eu chinuiam studenții și le vorbeam despre lucruri irelevante erau doar minciuni. Invenții. Nici dacă aș fi făcut așa ceva, n-ar fi putut asista la ele, pentru că nu îmi fusese studentă.

“Noi studenții, NU mințim […]. Am fost acolo, în discuții cu dumneavoastră”

Nu mințim, doar postăm minciuni în nume colectiv despre experiența noastră groaznică de studenți cu Dumbravă fără să-i fost vreodată studenți, de pe conturi false pe care le ștergem în mare viteză dup-aceea când suntem descoperiți. Creativă definiție a mințitului, aș zice, dacă nimic din toate astea nu se încadrează la mințit.

Contează vreo dovadă? Evident că nu.

Kak istvestno.

“Se știe.”

În era sovietică, una dintre metodele des utilizate de discreditare și/sau reducere la tăcere a disidenților era kompromat-ul, diseminarea de informații false compromițătoare, care să distragă atenția de la criticile aduse de un disident politic, cu costuri pentru reputația acestuia. În România, cel mai celebru caz de kompromat a fost hărțuirea Emiliei Șercan ca represalii pentru numeroasele dezvăluiri de plagiat pe care le-a făcut de-a lungul anilor.

Iată cireașa de pe tort: cu persoana respectivă m-am întâlnit o singură dată, iar discuția noastră, în care îmi dă explicit și repetat dreptate, timp de 2 ore, atunci când aduc critici științifice ale lucrurilor care se întâmplă la Facultatea de Psihologie e înregistrată integral.

Ce să zic, o fi vrând presa să vorbească cu indivizi care-și fac conturi false ca să hărțuiască un avertizor mințind că i-au fost studenți, când de fapt nu i-au fost? Și că vorbesc despre un “noi, studenții [lui Dumbravă]” din care n-au făcut niciodată parte? Probabil că nu, pentru că orice jurnalist de investigație știe să-și caute surse credibile, așa cum au făcut-o și cei care au scris despre hărțuirea la care sunt supus.

Cel mai important e că, pe contul real al persoanei în cauză, existau mai multe conversații în care se felicita, după încheierea unui proiect în colaborare, tocmai cu unul dintre membrii comisiei de anchetă, comisie care mă va sancționa vinerea viitoare la ordinele conducerii. Ce coincidență incredibilă, nu-i așa? Trollul care venise să mă hărțuiască mințind că mi-a fost student, deși nu mi-a fost, e un colaborator al unui membru al comisiei de anchetă disciplinară. Evident, postările respective au dispărut în cea mai mare viteză de pe contul persoanei respective. Bine că există capturi de ecran.

Așa se execută un kompromat pentru discreditarea unui avertizor în interes public la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și cam asta stă, în realitate, în spatele vocilor care sunt gata să garanteze că aș fi făcut lucruri îngrozitoare și că avertizorul nu e un avertizor, ci un nenorocit care a terorizat studenții.

Nu întâmplător, strategia apărea și în sancțiunea disciplinară ilegală din 2021, anulată de instanțele de muncă.

Anul trecut, în decembrie, vorbeam cu actualul ministru al educației, Daniel David, despre atentatul care era să-l coste viața pe Florian Ștefănescu-Goangă, precedentul rector psiholog al Universității clujene atunci când, în 1938, în plină ascensiune a mișcării legionare, mai mulți studenți resentimentari l-au împușcat în plină stradă, împreună cu agentul de poliție Enache Gruia, care a și murit.

România a avut în noiembrie-decembrie anul trecut și în primăvara asta un candidat la președenție care și-a exprimat deschis admirația pentru Mișcarea Legionară, promitea că, după alegerea lui, partidele politice urmau să dispară și vorbea deschis despre retragerea României din NATO și Uniunea Europeană.

Să ne întrebăm cum ar fi arătat lumea universitară din România dacă o astfel de lume s-ar fi materializat odată cu alegerea acestui candidat?

Kak istvestno.

Unul dintre membrii comisiei de anchetă disciplinară și-a dat demisia chiar înainte de începerea anchetei. Fusese numită fără să i se explice despre ce era vorba și, când a aflat că urmează să facă parte dintr-o comisie care avea să hărțuiască un avertizor în interes public, s-a retras din comisie.

Ieri am aflat că încă un membru al comisiei de anchetă disciplinară și-a dat demisia, așa încât ancheta e momentan suspendată, printr-un mesaj neasumat de nimeni, primit prin e-mail de la o secretară. L-am întrebat azi pe decan de când știe că acest membru și-a dat demisia. Mi-a spus că de duminică. L-am întrebat unde și-a depus acest membru al comisiei demisia într-o zi de duminică. S-a uitat la mine și a refuzat să răspundă. În realitate, această demisie s-a întâmplat cândva în timpul săptămânii trecute, dar eu nu am fost anunțat pentru că s-au făcut presiuni și amenințări enorme asupra acestui membru din comisia de anchetă să nu-și dea demisia, ca să nu mai amâne ancheta.

Tot mai puțini colegi vor să fie obligați să execute ordinele conducerii de a hărțui un avertizor în interes public.

Hărțuirea continuă, mi s-a promis pe un ton ridicat că în curând se va rezolva problema și ancheta mea disciplinară va continua. Așa cum am spus, conducerea Facultății de Psihologie e hotărâtă să mă sancționeze disciplinar cu orice preț. Chiar acum, se fac presiuni asupra colegilor din facultate în speranța că se va găsi unul care va răspunde la ordin și va semna mai repede sancțiunea ordonată de conducerea facultății încă din octombrie anul trecut.

Așa cum am mai spus, e important să documentăm împreună care e prețul pe care-l plătești dacă vrei să vorbești despre știință și despre încălcarea legii ca avertizor în interes public la Facultatea de Psihologie de la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza".

Revin când am informații noi.

Dacă data trecută vorbeam despre criza replicabilității, perioada din ultimul deceniu în care psihologia științifică a aflat că multe rezultate aparent clasice erau nereplicabile, iar intervențiile psihologice de sănătate mentală au efecte serios supraestimate de aceleași tipuri de manipulări ale analizelor de date care au produs studii nereplicabile, și despre cum conducerea facultății face orice, inclusiv să mă sancționeze disciplianr ilegal pentru a mă intimida să nu le spun studenților despre subiect, aici explorez cum s-a orchestrat hărțuirea de la ancheta disciplinară, amânată pentru marți, 11 martie, când voi fi din nou audiat strict pentru a se îndeplini, cu titlu de formalitate, obligațiile prevăzute în Codul Muncii și Legea învățământului superior. Nu sunt naiv, știu că sancțiunea e ordonată și deja dată încă de astă toamnă, de când conducerea a pornit demersul și a început să caute o comisie de anchetă disciplinară care să-i execute ordinele de represalii la adresa avertizorului în interes public.

Una dintre asumpțiile naive cele mai des întâlnite referitor la lumea academică e ideea că educația universitară sau cercetarea științifică funcționează cam la fel, indiferent de context: studenții se duc la universitate și li se predă știința care e de predat, iar profesorii aplică metoda științifică și obțin adevăr, pe care-l publică în jurnale, în care îl comunică lumii, care dobândește în felul ăsta cunoaștere suplimentară și așa mergem din progres în progres, spre cunoaștere și educație din ce în ce mai avansată.

Una dintre concluziile robuste la care am ajuns în ultimul secol e cât de naivă și romantizată e ideea asta despre lumea universitară: de la lucrările care au scris istorie în sociologia științei (n-o să mă complic mai departe de legendarul Merton (1942) paradigm-shifter-ul (ha ha) Kuhn (1962) la mai recentele Krimsky (2003) sau Mirowski (2011)), la economia științei (gen, nu știu, Nelson (1959) sau Partha & David (1994)) sau politica științei (un etern Feyerabend (1975), un poate mai puțin cunoscut dar la fel de puternic Latour (1987) sau recenții și foarte incomozii Oreskes & Conway (2010)) ne-au arătat că ceea ce numim adevăr în educație sau știință e produsul intereselor politice și economice, uneori împotriva adevărului care e de găsit în date.

De asta, în content-ul de pe neurosci.ro, revenim adesea la contextul politic, social și economic în care s-au întâmplat poveștile despre care vorbim. Adesea, variabilele astea joacă un rol profund, de obicei negativ, în cum și de ce s-au întâmplat lucrurile despre care povestim așa cum s-au întâmplat.

Dacă facem încă un pas mai în spate, încă și mai meta, ca să vedem care e contextul politic, social și economic în care lucrăm la neurosci.ro încercând să explorăm contextele politice, sociale și economice ale poveștilor pe care le spunem, vedem ce costuri are să vorbești despre lucrurile astea dacă lucrezi la Facultatea de Psihologie de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”: hărțuire permanentă, sancțiuni disciplinare ilegale și timp consumat ca să-ți aperi libertatea academică altminteri garantată prin lege.

Cam ăsta e contextul în care lucrăm azi, în 2025. Cred că e și asta o poveste la fel de important de spus public ca și celelalte de care ne-am ocupat la neurosci.ro.

Predau la Facultatea de Psihologie de la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iași din anii ‘90. Am văzut reforme succesive ale învățământului eșuând în lumea universitară, așa cum am văzut și prăbușirea sistemului de educație preuniversitară după aderarea la UE din 2007, când România a început ce în 2023 Banca Mondială cataloga drept unul dintre cele mai grave exoduri de cetățeni înalt calificați din lume.

Altfel spus, un procentaj foarte mare de oameni cu calificări înalte pleacă anual din România. Definitiv.

Impactul asupra nivelului educației din România a fost devastator: azi, 50% din absolvenții de liceu sunt analfabeți funcțional, iar între 35% și 50% sunt analfabeți numeric, având mari deficiențe în raționamentul matematic și statistic, iar fenomenul există cel puțin din 2013, de când Daniel David, actualul Ministru al Educației, discuta despre el, provocând controverse, așa cum mi-a spus într-un interviu de anul trecut, în care a reluat ceea ce spune de ani de zile: că aceste procente au devenit de mult timp o problemă de siguranță națională.

Cei mai buni dintre ei, care nu suferă de aceste probleme, pleacă și ei adesea definitiv din România.

În ultimii 20 de ani, m-am uitat ca profesor la Universitate la impactul acestor dinamici sociale și economice. Au fost dramatice.

În 2021, conducerea Facultății de Psihologie a încercat să-mi ordone favorizarea a două studente la Neuropsihologie, o materie obligatorie pe care o predam studenților de anul 3 de la programul de licență în psihologie. Am refuzat, invocând legea și regulamentele universitare și le-am dezvăluit studenților generației respective presiunile la care eram supus. Peste 100 de studenți au protestat public atunci față de presiunile făcute de conducere. Răspunsul public al decanului a fost să le declare pe cele două studente ca aflându-se “dincolo de orice regulament”.

Două luni mai târziu, conducerea facultății mi-a fabricat o anchetă disciplinară prin care m-a sancționat disciplinar, ca represalii pentru că refuzasem să încalc legea și să le favorizez pe cele două studente. Am dat în judecată Universitatea și am câștigat anularea sancțiunii atât la fond, cât și la apel. Sancțiunea disciplinară fusese ilegală, dată strict pentru hărțuirea unui avertizor în interes public.

Povestea a făcut obiectul unei investigații jurnalistice semnate de Bianca Felseghi pentru PressOne în 2024, la care conducerea facultății a refuzat să răspundă. Tactica de comunicare a fost un telefon rapid a doua zi la un tabloid local foarte prietenos cu Universitatea, cunoscut pentru platforma oferită terapeuților “holistici” sau senatoarei Diana Șoșoacă, în care decanul n-a răspuns la niciuna dintre acuzații și s-a mărginit să mă atace personal, spunând că am făcut “lucruri îngrozitoare”, pe care nu le dezvăluia, însă. De remarcat că, până și în acest tabloid local prietenos Universității, autoarea simțise nevoia să menționeze că “Întrebat de cazul celor două studente și dacă, într-adevăr, i-a propus profesorului Andrei Dumbravă să treacă cu vederea peste lipsa prezențelor și a activității din timpul semestrului, decanul a ezitat să răspundă”.

Am arătat, într-o postare anterioară, cum decanul, absolvent de filosofie, nu părea interesat că singura lui linie de argumentare era eroarea logică ad hominem și, mai important, cum, ca represalii suplimentare, cursul de Neuropsihologie îmi fusese luat de către directorul de departament după ce pretinses că aș fi avut evaluări negative din partea studenților, mințind că în ultimii 2 ani (2019-2020 și 2020-2021), Rectoratul Universității n-ar mai fi colectat aceste evaluări, pentru că era pandemie, deși Rectoratul a dezmințit public această afirmație, iar evaluările există pe site-ul Universității și astăzi. Găsiți întreaga poveste în postarea anterioară, tot acolo unde găsiți și protestele împotriva conducerii facultății a două generații de studenți, 2019-2020 și 2020-2021, după ce s-au comis două abuzuri împotriva lor. Fix generațiile a căror evaluare la adresa mea lipsea misterios când mi s-a luat cursul, deși Rectoratul o colectase. Ce coincidență, nu?

Hai să dublez miza. Dar dacă le vorbești studenților despre criza replicabilității? De peste un deceniu, psihologia a realizat că un procent îngrijorător din rezultatele științifice pe care le publică în jurnalele științifice sunt nereplicabile din cauza calității metodologice problematice a studiilor științifice.

În 2005, când John Ioannidis publica faimosul “Why Most Published Research Findings Are False”, un articol care azi își are propria pagină de Wikipedia, ajunge deja la 14 000 de citări, în care atrăgea atenția că precaritatea metodologică a multor studii științifice s-ar putea să plaseze rata de rezultate fals-pozitive la peste 50%, era privit cu scepticism.

Între timp, în 2015, 100 de studii publicate în jurnalele științifice de vârf, s-au replicat doar 36 (și nu, sigur n-a fost din cauza incompetenței echipelor de replicare, așa cum s-a încercat o apărare în 2015-2016), o știm din 2016, când 14/28 din rezultatele publicate în alte jurnale de vârf s-au replicat, la fel și în anii următori în care arii întregi de cercetare s-au dovedit a fi nereplicabile, iar pentru sănătatea mentală asta a însemnat să aflăm că tratamentele (deopotrivă psihologice și farmacologice) au, în realitate, efecte mult mai limitate decât credeam până acum 10 ani.

Măsura în care Ioannidis a avut sau nu dreptate e azi încă dezbătută, dar pentru psihologie, există sugestii din mai multe direcții că peste 50% din literatura publicată în jurnalele științifice s-ar putea să fie formată din rezultate fals-pozitive.

Dacă le vorbești studenților despre asta, la Iași te alegi cu o sancțiune disciplinară. Printre pretextele fabricate în 2021 pentru sancțiunea disciplinară dată ca represalii pentru că refuzasem să le favorizez pe cele două studente, Facultatea de Psihologie m-a acuzat nici mai mult, nici mai puțin, decât de “defăimarea psihologiei ca profesie și știință”.

Dacă le vorbești studenților despre o problemă care era în 2021 deja de consens științific, discutată la vârful științei, în jurnale precum Nature și Science, asta constituie, la Iași, defăimarea profesiei. Aflam în 2021 și că psihologia era pe cale să depășească inconvenabila criză a replicabilității. În 2025, dacă te uiți în jurnalele științifice, afli în continuare că “Psychology is in the midst of a “replication crisis”, dar pentru o comisie de anchetă disciplinară care vrea să reducă la tăcere un avertizor în interes public, asta contează prea puțin.

La proces, judecătoarea de la instanța de fond a ascultat mirată cum Facultatea de Psihologie încercase să anuleze consensul științific internațional printr-o sancțiune disciplinară abuzivă, iar cea de la instanța de fond a mers încă și mai departe, menționând explicit în decizia de respingere a apelului Universității Ghidul privind art.10 din Convenția europană a drepturilor omului legat de libertatea de exprimare care prevede explicit:

Povestea a apărut în octombrie 2024 într-o lungă investigație semnată de Andreea Archip pentru Școala9 și HotNews, în care divulgam public, ca avertizor în interes public, nu doar sancțiunea disciplinară ilegală, ci și lunga serie de ilegalități comise de conducerea Facultății de Psihologie de-a lungul anilor, de la scoatarea anuală la concus a unui număr mult mai mare de locuri decât permit sălile facultății, studenții stând adesea în picioare la cursuri, la mușamalizarea plagiatelor masive ale studenților sau a cursurilor neținute de către decan și alte cadre didactice ale facultății.

Săptămâna asta, am început să predau la masteratul de Psihologie clinică și psihoterapie al Facultății de Psihologie, un curs de Nosologie psihiatrică pentru care sunt hărțuit deja de 5 luni de conducerea facultății. După ce în 2021, cursul obligatoriu de Neuropsihologie mi-a fost luat de către directorul de departament pentru că refuzasem să le favorizez pe cele două studente, e prima dată când predau din nou un curs obligatoriu studenților de la psihologie.

Cursul mi-a fost acordat doar la intervenția Rectoratului care a constatat că din 2021, în norma mea universitară, singurul curs pe care-l aveam normat era un opțional de Psihopatologie la care anual nu se înscriau studenți. Drept represalii, am primit la pachet și un curs de Psihologia educației, deși n-am nicio competență și n-am predat vreodată nimic legat de psihologia educației, n-am nici măcar publicații în domeniu (încălcându-se normativele ARACIS (“Fiecare cadru didactic și de cercetare propriu desfășoară activități de cercetare științifică în domeniul disciplinelor pe care le acoperă, valorificate prin publicații în reviste de specialitate sau edituri din țară sau din străinătate, indexate în baze de date sau recunoscute de către comunitatea științifică din domeniu”) și deci, art. 12 (b) din Legea învățământului superior 199/2023, care obligă universitățile să se supună normativelor ARACIS. Am semnalat aceste aspecte, ca avertizor. Am fost ignorat și obligat să predau un curs pentru care nu am nicio competență.

Mai important, mi-a fost fabricată o nouă anchetă disciplinară. Deși semnalez din 2022, ca avertizor în interes public, că la cursul opțional de Psihopatologie nu se înscrie niciun student și sunt ignorat de fiecare dată, cu încălcarea Ordonaței 27/2002 și deși art. 213 (11) din Legea 1/2011 spunea că “Directorul de departament răspunde de planurile de învățământ, de statele de funcții, de managementul cercetării și al calității și de managementul financiar al departamentului.”, iar art. 143 (1) din Legea 199/2023, care a înlocuit-o, spune că “Directorul de departament răspunde de elaborarea și implementarea planurilor de învățământ, de statele de funcții, de managementul cercetării și al calității și sprijină conducerea instituției de învățământ superior în activitatea de management financiar al departamentului.”, directorul de departament și-a adus aminte abia după ce am primit cursul obligatoriu de Nosologie psihiatrică de acest aspect și m-a acuzat că fur timp.

Ați citit bine.

Pentru că la cursul opțional de Psihopatologie nu se înscriu studenți, sunt acuzat de furt de timp.

Tot ce am făcut a fost să le comunic studenților exigențele didactice de la cursul opțional, că fac evaluări de seminar în format grilă, că citim bibliografie de actualitate, în engleză și că evaluarea finală e orală și, conform regulamentului studenților elaborat de Senat, nu poate fi contestată.

Am fost acuzat că i-am intimidat pe studenți, determinându-i să nu se înscrie la cursul opțional și prejudiciez în felul ăsta Universitatea.

Repet, deși semnalez asta din 2022 și sunt ignorat.

Motivul real al anchetei disciplinare cu care sunt hărțuit devine mai clar dacă aflăm că de peste 5 luni, directorul de departament mă hărțuiește să renunț la conținuturile legate de criza replicabilității și să nu le spun nimic despre asta studenților.

Exact ca în 2021, orice discuție despre acest consens științific e cenzurată.

Asta în ciuda faptului că libertatea academică e apărată de nu mai puțin de 10 articole din Legea învățământului superior 199/2023, care prevede clar:

Directorul de departament a încercat în mod repetat să-mi interzică orice discuție despre consensul științific al crizei replicabilității. Lovindu-se de refuzul meu, semnalat ca avertizor, și-a amintit că la cursul meu opțional nu se înscriu studenți. Vă puteți imagina de ce e atât de interesat, așa cum era și în 2021, ca un avertizor în interes public să nu le spună studenților despre cât de multe studii din psihologie sunt nereplicabile.

La audierea disciplinară din 12 februarie, presa nu a fost primită, deși a venit de la 5 publicații, iar înregistrarea audio a anchetei mi-a fost interzisă. Nesurprinzător, am prins comisia de anchetă încercând să-mi ascundă probe și doar după un scandal care s-a întins pe mai multe minute, în care se țipa la mine mincinos că probele respective mi-au fost deja puse la dispoziție (nu fuseseră), am putut să le primesc. Abia atunci am aflat că eram acuzat de furt de timp, până atunci mi se spunea că eram acuzat de intimidarea studenților.

Miza sănătății mentale e una la care n-am să renunț la acest curs. Problemele care au produs criza replicabilității ne-au arătat și că eficiența tratamentelor de sănătate mentală a fost semnificativ supraestimată de studii de calitate slabă, situația fiind valabilă deopotrivă pentru tratamentele psihologice și pentru cele farmacologice. Un articol recent descrie problema ca încălcând normele etice ale Asociației Psihologilor Americani, dat fiind că are un impact direct și imediat pentru pacienți.

De ce face conducerea facultății eforturi de o asemenea amploare pentru a mă împiedica să vorbesc despre criza replicabilității? Cred că vă puteți imagina.

Și totuși, tocmai am făcut-o. Ca avertizor în interes public. Vă invit semestrul ăsta la acest curs, care e public.

Ah, să nu uit. Decanul Ștefan Boncu, cel care le declara în 2021 pe cele două studente ca fiind “dincolo de orice regulament”, e astăzi la al treilea mandat de decan, deși legea permite doar două, profitând de foarte controversata resetare a numărătorii mandatelor de la schimbarea legii din 2023, care permite rămânerea în funcție timp de 3 sau chiar 4 mandate pentru unii decani sau rectori norocoși. Între timp, și-a numit o comisie de anchetă disciplinară formată din lectori, care nu-l mai poate ancheta disciplinar nici pe el, nici pe directorul de departament, dat fiind că la art. 177, Legea 199/2023 prevede “Pentru cercetarea abaterilor disciplinare săvârșite de personalul didactic și de cercetare se constituie comisii de analiză formate din 3-5 membri, cadre didactice sau de cercetare care au funcția didactică/de cercetare cel puțin egală cu a celui care a săvârșit abaterea.”

Cum comisia e formată, cu o excepție, din lectori și e singura comisie care există în facultate, atât decanul, cât și directorul de departament au devenit intangibili. Nu pot fi anchetați disciplinar pentru nicio abatere, deși am sesizat nenumărate în ceea ce-i privește.

Spune foarte multe că singura comisie de disciplină din Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” care e formată din lectori și deci nu poate ancheta conferențiari și profesori e la Facultatea de Psihologie.

Din start, e de remarcat că decanul Boncu refuză orice răspuns pentru PressOne, instituția de presă care, în ultimii 8 ani, a publicat investigațiile de plagiat care au zguduit politica românească, documentând, printre altele, doctoratele fostului prim-ministru Nicolae Ciucă, ale fostulului Minstru al Educației Sorin Cîmpeanu, ale fostului Ministru de Interne Lucian Bode, inclusiv o investigație a tezei de doctorat a fostului procuror-șef al DIICOT, ulterior adjunct al Procurorului General al României, Codruț Olaru, investigație care avea să determine, în cele din urmă, Consiliul de Etică și Managment Universitar, organismul desemnat prin Legea Educației 1/2011 cu suprvegherea respectării legii de către universități, să-l amenințe pe rectorul Tudorel Toader cu revocarea, concluzionând într-un raport oficial: "Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași a dorit să paseze răspunderea către CNATDCU, acțiune care denotă o lipsă de responsabilitate instituțională. Acest caz este dovada că la nivelul UAIC nu se respectă legislația în vigoare, respectiv politicile de echitate și etică universitare la nivel național asumate prin carta universitară și reglementările interne".

Această instituție de presă nu primește, deci, niciun răspuns de la decanul Boncu, care vrea să comunice doar printr-un tabloid local foarte prietenos cu Universitatea ieșeană. În răspunsul oferit acolo, decanul, după cum spune și autoarea articolului, "a ezitat să răspundă [...] dacă, într-adevăr, i-a propus profesorului Andrei Dumbravă să treacă cu vederea peste lipsa prezențelor și a activității din timpul semestrului" dar, mai important, a atins câteva puncte esențiale pentru stilul de management pe care-l explorez aici.

În primul rând, decanul spune că m-aș fi declarat avertizor în interes public ca să scap de acuzațiile de a fi un profesor "problematic". O temă preferată a conducerii Universității, care în ultimii 3 ani a insistat de mai multe ori, atât în cursul anchetei disciplinare, cât și în procesul pierdut în două instanțe și ulterior în diverse răspunsuri la memorii pe care le-am adresat, că n-aș fi avertizor de integritate sau, în alte situații, că ar trebui chiar să renunț la această poziție.

Miza poziției de avertizor devine mai clară dacă ne uităm la istoria turbulentă a legii care îi reglementează activitatea. Apărută, inițial, în legislația din România sub denumirea de "avertizor de integritate", poziția avea să fie reglementată printr-o lege cu doar 11 articole, promulgată în 2004, care instituia posibilitatea protecției legale în fața sancțiunilor disciplinare pentru avertizori și obliga instituțiile publice să își modifice regulamentele interne pentru a oferi protecție avertizorului de integritate. În cei 18 ani în care legea avea să fie în vigoare, Universitatea ieșeană nu pare să fi reglementat vreodată prin vreun document intern (fie regulament, fie Cartă) statutul avertizorului de integritate.

După 2007, ca urmare a aderării la Uniunea Europeană, România avea să fie nevoită să-și armonizeze legislația internă cu cea europeană, în care avertizorii de integritate au un statut crucial pentru funcționarea democratică a statelor membre, beneficiind de protecție legală sporită. Printr-o directivă din 2019 a Parlamentului European, statelor UE li s-a solicitat modificarea legislației avertizorului în vederea standardizării protecțiilor legale de care acesta să beneficieze similar în orice țară membră UE. Deși art. 26 al directivei obliga la intrarea în vigoare a noii legislații până pe 17 decembrie 2021, România avea să întârzie cu exact un an peste acest termen-limită, activând procedura de infringement a UE, tergiversând, cu mari controverse, promulgarea unei noi legi a avertizorului.

Descrisă inclusiv în Parlament ca o reintroducere a turnătoriei la Securitate (temă preluată ulterior în mod repetitiv de presa eurosceptică și conspiraționistă din România) și adoptată într-o formă inițială care interzicea avertizorilor să vorbească direct cu presa (impunându-le să facă inițial o raportare internă, după care să aștepte 3 luni), scădea masiv amenzile propuse pentru instituțiile care hărțuiau avertizorii și introducea formule vagi care cereau ca raportările să fie "adevărate și necesare", nefiind clar cine urma să aprecieze dacă erau necesare, legea a fost retrimisă de președintele Iohannis la Parlament și adoptată într-o formă care în continuare descurajează avertizorii, care rămân și astăzi hărțuiți de angajatori, așa cum documentează pe larg o celebră serie produsă de Recorder. După promulgarea legii, rectorul Tudorel Toader avea să descrie zâmbind avertizorii ca persoane care "stau uneori la masă cu noi, la serviciu cu noi, în comunități alături de noi".

Realitatea e că, departe de a mă declara post-hoc avertizor pentru a scăpa de vreo sancțiune disciplinară, în ianuarie 2021, cu 4 luni înainte de ancheta disciplinară, i-am semnalat decanului Ștefan Boncu protestul a peste 100 de studenți, profund nemulțumiți de tentativa domnișoarei prodecan Nicoleta Laura Popa de a-mi impune să formulez în sesiunea de examene subiecte de evaluare pe parcurs pentru două studente care nu veniseră la aceste evaluări în timpul semestrului. Cerința nu doar că nu era OK din punct de vedere etic, având în vedere că toți colegii lor se prezentaseră la evaluările pe parcurs în timpul semestrului, în lunile noiembrie și decembrie, având deci cu peste o lună mai puțin timp la dispoziție decât ar fi avut cele două studente, dar era și ilegală: Legea Educației Naționale 1/2011, în vigoare atunci, reglementa la art. 144 că evaluarea pe parcurs era obligatorie, iar metodologiile de evaluare se stabileau de către senatele universitare, în cazul de față prin regulamentul studenților UAIC, care stabilea la art. 44 că modalitățile de evaluare se stabileau prin fișa disciplinei care nu se modifica pe parcursul semestrului. Dat fiind că în fișa disciplinei, aprobată și semnată de facultate în septembrie 2020, specificasem explicit că evaluarea pe parcurs avea să aibă loc în timpul semestrului, efectul de domino era simplu: se încălca fișa disciplinei, deci se încălca regulamentul studenților, deci se încălca Legea Educației (care, de altfel, includea și art. 202, interzicând discriminarea între studenți).

Feedback-ul de la studenți a fost tranșant: din 113 votanți, 95% s-au pronunțat împotriva unei astfel de favorizări. Mesajele lor de protest au fost la fel de tranșante (n-am exclus cele câteva replici critice la adresa mea, care nu conțin însă vreun argument real). A doua zi, am depus la decanat un memoriu cu rezultatul votului și mesajele studenților și am trimis un mesaj prin e-mail decanului Boncu și prodecanului Nicoleta Popa, având la cc 82 dintre cei peste 100 de votanți, cei care și-au exprimat dorința de a fi parte din conversația online (restul menționând explicit că se temeau să-și semneze mesajele de nemulțumire, fie și cu o adresă de e-mail).

Răspunsul decanului a venit abia peste 2 săptămâni, pe 2 februarie, după ce examenul avusese deja loc, fiind mesajul care le declară pe cele două studente ca aflându-se "dincolo de orice regulament" în timp ce mă acuză de încălcări "violente" ale drepturilor studentelor și de "crucificarea" lor, fără a preciza vreun articol de regulament care conținea respectivele drepturi. Când i-am solicitat să-mi indice ce articole de regulament încălcasem, mi-a comunicat scurt că refuză să intre într-o "dispută personală" cu mine. Din nou, un marker prototip al aceluiași stil de management: solicitarea respectării legii și a regulamentelor înseamnă o "dispută personală".

E-mailul decanului mai conține un detaliu important: eram anunțat că cei 4 reprezentanți ai studenților erau de acord cu decanatul. Problematic, având în vedere că Regulamentul studenților reprezentanți îi obliga "să dea dovadă de o bună cunoaştere a problemelor legate de activităţile didactice şi sociale ale studenţilor pe care îi reprezintă şi să participe activ la soluţionarea acestora" și "să informeze studenţii pe care îi reprezintă prin mijloace formale şi informale" (art. 13, p. 32). Când reprezentanții studenților avizează o decizie împotriva căreia protestau peste 100 dintre colegii lor, e foarte complicat să mai spui că reprezentativitatea mai există. De altfel, problema cu reprezentanții studenților e veche și cunoscută în Universitate: în 2014, când o decizie nepopulară de majorare a taxelor scosese zeci de studenți la proteste, rectorul de atunci îi declara irelevanți, anunțând că nu stă de vorbă decât cu reprezentanții lor, care, surprinzător, nu aveau nicio reclamație legată de majorarea taxelor. După un deceniu, statutul studenților reprezentanți părea să se fi schimbat prea puțin: în timpul alegerilor de rector din 2024, aveau să acuze că erau supuși presiunilor pentru a vota la alegeri. În vara lui 2021, reclamând situația și către Rectoratul Universității, aveam să primesc un răspuns similar: studenții vorbeau doar prin reprezentanți, iar orice altă opinie reprezenta o subminare a mecanismelor decizionale (fiind semnat de prorectorul de resort). Mai spectaculos, în același schimb de replici, Rectoratul avea să clasifice declarația decanului Boncu, de a le plasa pe cele două studente "dincolo de orice regulament", ca fiind un simplu "drept la replică" și refuzând să ia orice măsuri.

Protestul din 2021 nu fusese primul. Cu fix un an înainte, în aceeași sesiune de examene din luna ianuarie, la acceași disciplină pe care o predam, alți peste 100 de studenți protestaseră la fel de tranșant împotriva aceleiași conduceri. Știind de existența platformei Moodle în facultate, care permitea susținerea testărilor în mod automat, cu aflarea rezultatului pe loc, le propusesem studenților s-o folosim pentru examen. Au fost încântați, dat fiind că nimănui nu-i convin zilele de așteptare a notei în care profesorul corectează examenele. Dintr-o discuție cu aceeași domnișoară prodecan Nicoleta Popa, am aflat că îmi era interzis: studenții s-ar fi "temut" de o asemenea manieră de examinare, pentru că nu fuseseră "instruiți" s-o utilizeze. Dat fiind că utilizarea platformei însemna click cu mouse-ul pe câte o variantă de răspuns și click pe submit la final de examen, pretinsul motiv era de neînțeles.

I-am întrebat la ultimul curs pe studenți dacă au asemenea probleme, mi-au răspuns că nu și am formulat un memoriu prin care solicitam accesul în laboratorul de informatică pentru examenul în format digital, pe Moodle. Răspunsul a venit doar după ce am semnalat printr-un nou memoriu încălcarea legii care obligă instituțiile publice la oferirea unui răspuns în cel mult 30 de zile. Semnat tot de domnișoara prodecan Popa, răspunsul anunța sec "Nu se poate aproba din cauza gradului de ocupare al laboratorului". Ciudat, având în vedere că opis-ul sălilor pentru sesiune spunea că laboratorul era liber. Mesajele de protest ale studenților au fost atunci la fel de tranșante ca cele ale colegilor lor din generația următoare. După un protest al studenților adunați în fața decanatului, laboratorul de informatică avea să se elibereze brusc, iar examenul avea să se țină așa cum își doreau toți studenții, care și-au primit nota pe loc.

Titlul clickbait de tabloid din cotidianul BZI care sugerează manipulativ un scandal sexual nu livrează prea multe. Scandalul "cu două studente și un profesor" nu conține decât declarațiile mele legate de respectarea legii și un decan foarte supărat că a apărut în PressOne, care anunță că aș fi făcut lucruri "îngrozitoare", fără să dea detalii care (așa cum și în 2021 refuzase să-mi arate ce drepturi încălcasem "violent") și pare să ignore normele GDPR, publicate și pe site-ul Universității când menționează că una dintre studente ar avea "dizabilități" (fără să explice ce relevanță are asta pentru respectarea legii), încercând un apel la emoție, o eroare logică elementară, fără să comenteze nimic despre procesul pierdut în instanță și nici despre protestele sutelor de studenți împotriva decanatului din 2020 și 2021. E relativ bizar să înțelegem cum s-au raliat de două ori câte 100 de studenți în spatele unui profesor care face "lucruri îngrozitoare" (dar rămase super secrete).

Ultima informație explozivă dezvăluită de decan e că mi s-ar fi luat cursul. După protestele a câte 100 de studenți în 2 ani consecutivi împotriva deciziilor conducerii privitoare la cursul respectiv, e oare surprinzător? Ce avem de înțeles de aici e că aș fi de fapt invidios, obsesiv și mânat exclusiv de răzbunare, deci nothing to see here, please disperse.

Să explorăm, totuși, detaliile omise de decan. E adevărat că, după sancțiunea disciplinară din luna mai, directorul de departament, co-semnatar alături de decan al referatului de anchetă disciplinară, a convocat o ședință de departament în care a supus la vot acordarea cursului unui alt cadru didactic. Acolo, avea să prezinte colegilor o pretinsă evaluare din partea studenților, în care aveam nota 6.39, semnificativ mai scăzută decât media departamentului de psihologie, de 8.35

Ah, acum înțelegem. Eram, deci, un profesor dificil, repetat evaluat negativ de studenți, care își meritase sancțiunea disciplinară și căruia trebuia să i se ia de urgență cursul. Dacă însă ne uităm la datele prezentate atunci de directorul de departament, vedem că pretinsa evaluare se întinde din 2012 până în 2019, iar noi eram în 2021. Unde să fi fost evaluările studenților din ultimii 2 ani, având în vedere că Legea 1/2011 prevedea la art. 303 (2) că evaluarea din partea studenților era obligatorie, iar Carta spunea la art. 14 că evaluările se fac obligatoriu anual? Directorul de departament ne-a anunțat că "aceste evaluări nu au fost făcute în perioada pandemiei, adică în ultimii 2 ani universitari, ne-existând contactul cu studenții și intratul în săli, rectoratul a considerat nepotrivit acel chestionar". Colegii din departament au votat, cursul a fost atribuit altcuiva, însă am vrut să verific afirmația directorului de departament. Chiar oprise Rectoratul colectarea feedback-urilor, încălcând propria Cartă? Răspunsul Rectoratului a fost clar: "În perioada pandemiei, Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași nu a suspendat colectarea evaluărilor de la studenți", poziție confirmată și de arhiva de pe site-ul Universității, de unde evaluările aferente Facultății de Psihologie din anul universitar 2020-2021 nu lipsesc.

A.

Aha.

Ce coincidență incredibilă că evaluările studenților din cei 2 ani în care se revoltaseră împotriva decanatului și se raliaseră de partea mea lipseau ca prin minune, nu?

Cât despre pretinsele evaluări dintre 2012 și 2019, cam ce credibilitate au? Exact. Fără proceduri de colectare a datelor, strânse doar prin chestionare creion-hârtie care ajung direct în mâna șefilor fără nicio posibilitate de control extern, evaluările respective au exact credibilitatea pe care ne-o imaginăm. La UBB, spre exemplu, evaluările studenților se fac de peste un deceniu online, în mod centralizat, printr-un formular gestionat de un departament dedicat, nu de fiecare șef care poate avea lucruri de împărțit cu angajați inconvenabili, inclusiv cu colegi avertizori. La Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iași, implementarea unui asemenea sistem rămâne aparent imposibilă. Mă întreb de ce. Și până când.

Să mai spunem ceva de obligațiile impuse universităților în chiar primele articole ale Legii 1/2011, în vigoare la momentul respectiv? Principiul echității, principiul calității, principiul eficienței, principiul răspunderii publice și toate celelalte principii menite să convingă cetățenii României că trăiesc într-un stat de drept, european, în care calitatea educației e luată în serios și reglementată legal.

Nimic din toate astea nu pare să conteze, de fapt. Ce contează e doar seria de atacuri la persoană, din declarațiile decanului Boncu pentru un tabloid local foarte prietenos Universității ieșene, o altă eroare logică elementară numită ad hominem, menită să dinamiteze orice urmă de îndoială că decanatul e fără pată și să distragă atenția de la semnalările unui avertizor. Decanul Boncu, absolvent de filosofie, pare puțin interesat de asemenea erori. Tot el avea să se auto-proclame, în timpul anchetei disciplinare pe care a condus-o autoritar în mai 2021, ca fiind expert în avertizorii de integritate și să ezite descumpănit atunci când avocata mea i-a atras atenția că se află într-un grosolan conflict de interese ca parte a acuzării și ca auto-proclamat expert. E de remarcat că singura contribuție academică pe care o are la subiect e reprezentată de un articol de opinie, publicat împreună cu 3 colegi într-un jurnal științific al Facultății de Psihologie, care nu pare indexat în vreo bază de date internațională.

Un expert.

E, poate mai clar acum de ce atâta ostilitate în 2022 în Parlamentul României împotriva unei legi europene a avertizorului. În BZI, tabloidul ieșean, cei câțiva trolli mobilizați în grabă, care se ascund în spatele unor nume fictive, înjură de zor și îmi aduc aminte că n-am publicații și nici permis de avertizor și că e irelevant ce am de spus, pentru că aș fi, în esență, un ticălos. Cu nume și prenume, discutând pe date, n-ar îndrăzni să scrie aceleași mesaje, așa cum n-au îndrăznit niciodată. Poate nu întâmplător, presa respectabilă a renunțat de mult la asemenea secțiuni de comentarii. Între timp, în România, presa locală "a sucombat sub presiunea banilor care vin de la partide și care plătesc", așa cum spune într-un podcast din 2022 Bianca Felseghi, autoarea investigației din PressOne.

Cam așa funcționează stilul de management despre care vorbim: nu răspunde instituțiilor de presă prestigioase care pun întrebări incomode, ignoră datele și dovezile pe care le înlocuiește cu atacuri la persoană legate de invidia criticilor care reclamă încălcarea legii, redusă la o "dispută personală" (eventual o dispută politică în campaniile electorale), păstrând contactul cu un tabloid local dispus să fie prietenos la nevoie și repetă discursul lipsei de timp pentru răspunsurile către invidioșii care vorbesc despre lege (eventual însoțit de bruște probleme cu semnalul la telefon). Sancțiunea disciplinară ilegală e opțională, dar deseori prezentă. Există suficient public care va crede că adevărul e undeva la mijloc și sancționatul "o fi făcut el ceva", public care n-a aflat încă de faptul că adevărul e acolo unde duc datele, nu moderația diplomată (mai ales cea față de șefii care au puterea de a da sancțiuni).

Toate astea se reiau ad infinitum, cu metoda spală, clătește, repetă.

Ca avertizor, aflat de partea cealaltă a baricadei, îți rămân totuși niște mici bucurii: spre exemplu, onoarea de a fi descris de un rector care a fost Ministru al Justiției într-un guvern PSD ca stând "uneori la masă cu noi, la serviciu cu noi, în comunități alături de noi".

Noi.

Să reținem însă, ce spune chiar și tabloidul cu un istoric teribil de prietenos cu Universitatea, despre decanul care ocupă funcția deja de 8 ani și care "a ezitat să răspundă [...] dacă, într-adevăr, i-a propus profesorului Andrei Dumbravă să treacă cu vederea peste lipsa prezențelor și a activității din timpul semestrului".